luni, 31 decembrie 2007

La Multi Ani!

2008 sa fie un an mai bun, plin de realizari.

vineri, 28 decembrie 2007

Anul ce vine va fi un an bisect

Vom avea 366 de zile in 2008. Sa speram ca va fi un an mai bun, fara tzunami, fara atentate, fara cutremure, fara inundatii, fara alunecari de teren, fara incendii, fara torente, fara puhoaie de apa, fara seceta, fara accidente, fara impuscaturi, fara bombe incendiare, fara lifturi cazute in gol, fara avioane explodate in cladiri, fara vase scufundate, fara avioane cazute, fara fete ciopartite, fara batrane violate, fara barbati spanzurati, fara copii aruncati de pe bloc, fara copii disparuti, fara trafic de carne vie, fara droguri, fara violenta. Lista ar putea sa continue, dar deja am scris prea mult.
Sa dea Dumnezeu un an nou plin de bucurii si lucruri bune. La Multi Ani.

duminică, 23 decembrie 2007

In '89 am impodobit numai o creanga de brad (III)

Sarbatoarea Craciunului in '89 ne-a luat prin surprindere. In nebunia generala, am uitat de brad, in consecinta am transformat o creanga in bradut. Craciunul ne-a oferit imagini socante, un simulacru de judecata si un asasinat ciudat, dar mai intai totul a fost un zvon, un murmur general, mediatizat ulterior la TVR. Noi inghiteam ce ni se administra la televizor, altfel, totul era prezumptie sau speculatie. Plutea in aer o mare incertitudine si confuzie, in jurul nostru. Undeva, in interior simteam ca va fi bine, dar ma temeam in fiecare zi de ce s-ar putea intampla. Anul'90 a fost un an frumos, a demarat in forta, simteam ca ne-am nascut din nou. S-au dat drumul la granite, pentru intrat si iesit din tara, teama de agenturi straine, a disparut subit. Mai mult decat atat, pentru cateva luni de zile, n-au mai fost restrictii la frontiera; nu s-au mai platit taxe vamale la bunurile aduse din afara, nu te mai cotrobaia nimeni prin bagaje, nici la iesire, nici la intrare. Dintr-o data, intram in marea lume cu: "Nothing to declare"! Ce frumos! Aveam colegi care faceau poteca in Germania, aduceau masini, le vindeau, se duceau dupa altele, asa au inceput unii afacerile. Copiii fostilor securisti se laudau ca au acasa calculatoare, xerox-uri, fax-uri. De unde oare? Importurile au inceput mai tarziu. Va amintiti de celebrul magazin de electrocasnice "Bucuresti-Berlin"? Patronul era o sulfa care impreuna cu fratele sau a facut bani frumosi din afacerile cu Romania (ei fiind romani plecati din tara, reintorsi din "dragoste de tara", de facut bani). Toti oamenii simteau nevoia de o schimbare in bine. Aveau impresia ca s-a platit un pret pentru schimbare. Muncitorii din fabrici aveau o intrebare standard, cand mergeai cu un partener strain in fabrica: a venit sa ne cumpere?
In vara lui '90, la Neptun, proprietatea fostului iubit conducator era deschisa pentru public, se putea manca rezonabil la restaurantul din incinta proprietatii. Pe urma a fost inchisa pentru public si nu se mai stie cine o foloseste cand merge acum la mare. Oare noii alesi? Prea multe intrebari au ramas fara raspuns, dar viata a mers inainte si noi a trebuit sa invatam lucruri noi, sa traim in economia de piata, sa devenim sclavii societatii de consum, sa producem mai putin decat consumam, sa ne alienam, sa nu mai stim ce vrem, sa ne lasam condusi de oameni fara pregatire de specialitate, sa ne lasam condusi de vorbe, de strategii de facut bani pentru unii si de saracit restul lumii.

sâmbătă, 22 decembrie 2007

Serbarea Pomului de iarna




Fascinant moment pentru copiii de toate varstele, serbarea Pomului de iarna.
Prima serbare de care-mi amintesc este cea de la Apaca, se intampla cu multi ani in urma. Am primit pachete cu dulciuri si confectii, din cate imi amintesc, un paltonas la trei copii...
Au urmat serbarile copiilor de la gradinita si de la scoala, cu Mos Gerila fabricat ad-hoc si cu pachete pregatite de parinti.
Dupa '89 am organizat prima serbare de pom cu dulciuri din sponsorizari de la clienti: cu oua Kinder, cu Spearmint gum, cu Toffefe, cu After Eight si Anthony Berg, copiii erau in delir, multi dintre ei nu mai vazusera asa ceva. Cu citrice si banane din belsug, un adevarat festin.
Acum serbare de Craciun e pretutindeni, in mall-uri, in hipermarket-uri, in supermarket-uri. Consumul creste, iar spiritul tanjeste.

vineri, 21 decembrie 2007

In '89 am impodobit numai o creanga de brad (II)

In seara zilei de 21 decembrie '89 zvonurile despre luptele din Piata Universitatii circulau cu intensitate. Am sunat o prietena, al carei baiat locuia in blocul de la Dunarea si am intrebat-o: este adevarat ca acolo se trage in oameni? Mi-a raspuns scurt: este adevarat, e nenorocire mare, ce se intampla acolo. A urmat o noapte ciudata, cu oameni stranii imbracati in costume negre, care defilau pe aici, prin cartier, in cautarea de nu-stiu-exact-ce si n-am sa aflu niciodata. Unul dintre ei, la un moment dat i-a cerut sotului meu permisiunea sa intre in casa noastra, sa dea un telefon urgent. Cu prezenta de spirit, sotul meu i-a raspuns ca n-avem telefon, altfel se putea intampla cine-stie-ce minune, caci s-au intamplat multe lucruri ciudate in acele zile. Oamenii erau in stare sa-si vanda rudele, prietenii, vecinii, pentru a le fi lor mai bine. Au fost situatii cand grupuri de oameni au fost ridicati de pe strada, dusi la Jilava, fara ca nimeni sa stie de ei, dati disparuti, pur si simplu.
Au fost niste zile foarte ciudate, cand fostii securisti incercau sa distraga atentia de la ei, facand scenarii incriminatoare pentru oameni nevinovati. Am avut si eu parte de astfel de scenarii din partea unei femeiusti perverse, cu state vechi, informatoare brevetata, care a incercat sa ma incondeieze, dar am avut puterea sa o dezarmez si sa o potolesc. Pe urma am asistat la cariera politica in ascensiune a fratelui ei si la cariera diplomatica de succes a sotului. La vremuri noi, tot ei cu ai lor. (Va urma)

Filmul Revolutiei din Romania

Mi-am amintit ca filmul Revolutiei din Romania l-am vazut mai intai pe video, primit de la prieteni din afara. La noi era tacere, era discretie, se distribuia totul cu masura, totul cenzurat. Granitele fusesers inchise un timp, nu se iesea, dar mai ales nu se intra in tara. In ziua cand s-au deschis granitele au navalit clientii nostri, partenerii de afaceri, sa vada ce se intampla cu ochii lor, sa vada daca suntem bine, erau ingrijorati. Posturile de televiziune aratau tot ce se intampla in Romania, noi primeam numai franturi. Confuzia era mare, nu intelegeam exact daca era de bine sau de rau, ceea ce ni se intampla aici. Era ca intr-un film realizat ad-hoc, din aproape in aproape. Un cine-verite. Asa s-au derulat evenimentele de atunci.

Copiii de la Revolutie au crescut mari

Sunt multi cei care scriu despre zilele lui Decembrie '89 pe bloguri. Sunt foarte multi tineri care parca regreta ca aveau numai 9-10 ani, pe atunci si nu-si amintesc foarte multe detalii, legate de acele zile fierbinti. Altii marturisesc ca in oraselul lor nu s-a intamplat nimic deosebit, in acele zile, iar Craciunul a fost Craciun. Altii dramatizeaza, se autovictimizeaza, sunt gata de sacrificii supreme, isi ascut securea de lupta, isi lustruiesc biciul pentru autoflagelare. Altii povestesc cu emotie si cu sinceritate ce au trait ei insisi, ce le-au povestit parintii, ce au vazut la televizor. Pentru mine este primul an de la Revolutie, cand scriu si citesc despre acest subiect pe blog. Se scrie mult despre Europa Libera si ce a insemnat acest post de radio pentru romani. Se scrie despre cota de zahar si ulei, despre cozi interminabile si despre portocala impartita la toti membrii familiei.
Pe scurt, Revolutia ne-a propulsat din socialism/comunism in democratica societate de consum, in tranzitoria econome de piata. Am parcurs in cativa ani etape pe care altii le-au parcurs in timp mai indelungat. S-au ascutit contrariile, s-au ingrosat extremele, foarte bogatii de o parte si foarte saracii de cealalta parte. Avem tehnologie de ultima ora, telefonie mobila, cladiri impunatoare, masini luxoase, la un pol, iar la celalalt pol saracie, mizerie, parinti dezabuzati, copii debusolati, tineri dezaxati. Ne-am bucurat cand a venit MTV-ul la noi, dar au venit si drogurile ucigase. Pleaca romanii sa lucreze in strainatate, ne bucuram ca trimit Euro in tara si se apreciaza leul. Pozitiv versus negativ. Asa traim de la Revolutie incoace, cu bine si cu rau, cu pozitiv si negativ.
Copiii de la Revolutie au crescut mari si vor povesti copiilor si nepotilor, cum a fost in Decembrie'89.

miercuri, 19 decembrie 2007

In '89 am impodobit numai o creanga de brad

In '87 nu am inteles de ce tata a fost interogat pentru ca fusese in gara din Predeal in timpul evenimentelor de la Brasov. Fusese urmarit ca preluase in gara un pachet dintr-un tren venit de la Bucuresti. Hartuit pentru distribuire de manifeste impotriva regimului de atunci, de fapt el primise un pachet trimis de mine, prin baiatul meu, aflat in excursie cu scoala, la munte. Dar aceste lucruri le-am inteles mult mai tarziu.
In septembrie '89, ma aflam intr-un tren care mergea din Norvegia in Suedia. In revista aflata in tren era un articol foarte amplu despre tara noastra, despre distrugerea mai multor sate romanesti. Am citit ingrozita articolul si m-am gandit ca trebuie sa am grija sa nu ma banuiasca nimeni ca am citit acel articol. Puteam fi acuzata de complot impotriva regimului. In octombrie '89, simteam ca ceva nu e in regula, aveam acea senzatie, ca ceva urma sa se intample. In decembrie '89 aveam comenzi la multe fabrici din tara, la Arad, la Timisoara, la Cluj, la Oradea. In 19 Decembrie am primit un telefon de la un partener din Norvegia care m-a intrebat: ce se intampla la Timisoara? Stiind ca acolo se intampla ceva, dar ca telefoanele sunt ascultate caci vorbeam pe telefonul din secretariat, am avut prezenta de spirit si i-am raspuns ca sunt niste probleme de productie, dar livrarea se va face, poate cu intarziere. Un raspuns gresit, m-ar fi putut costa foarte mult, deoarece aveam sa aflu mai tarziu, ca televiziunile din lume deja prezentasera evenimentele de la Timisoara, toata lumea stia ce se intampla acolo, mai putin noi, oficial.
In ziua de 21 Decembrie, cand mergeam dimineata la serviciu, am vazut multe masini de militie si armata. Am intrebat ce-i cu ele si cineva mi-a raspuns ca urmeaza sa fie o adunare in Piata Palatului si trebuie asigurata protectia in zona in timpul adunarii. Mi s-a parut putin ciudat, pentru ca eu ma aflam in zona orasului vechi, iar pana la Piata Palatului era ceva distanta, dar ma rog, n-am mai zis nimic.
In timpul celebrului discurs de la Palat, eram cu totii in birou, cu radioul deschis. La un moment dat, discursul a fost perturbat, au urmat scandari de lozinci, a aparut bruiajul si transmisia a fost oprita. Acela a fost momentul cand o colega, cu state vechi, ne-a vizualizat pe fiecare in parte, inclusiv pe mine, care eram in spatele ei, ne-a studiat reactiile, iar noi toti am amutit, nestiind ce trebuie sa facem. Dupa aceea a inceput nebunia. Zvonurile au inceput sa circule. Nimeni nu stia exact ce se intampla. Vestile erau contradictorii. Televiziunea si-a intrerupt transmisia. Au fost niste momente de deruta totala. Am aflat ca metroul nu mai merge, am aflat ca se trage, am aflat ca cei doi s-au inchis in Palat, pe urma ca au plecat cu un helicopter. In nebunia generala, tot ce-mi doream era sa plec acasa, sa ajung la copiii mei, dar n-a fost chiar asa de simplu. Am reusit sa plecam peste vreo trei ore, eram un grup de vreo cinci persoane care locuiam in acelasi cartier si urma sa plecam din strada Doamnei (din centrul Bucurestiului) si sa ajungem in Balta Alba. In conditiile in care metroul n-ar fi mers, soarta noastra era foarte incerta. Am pornit spre magazinul Unirea, iar in dreptul unui pasaj a inceput sa se traga, ne-am speriat si instinctiv ne-am indreptat spre scarile de la metrou. Asa am aflat ca metroul merge, ne-am imbarcat fericiti si am plecat spre casa. (Va urma)

duminică, 16 decembrie 2007

Am vazut ca ninge in continuare

Zapada s-a asternut destul de generos pe-afara. Gandul ma duce departe, la zapezile de alta data.
Copilaria mea a ramas undeva, in urma. Mai apropiate imi sunt copilariile copiilor mei. E bine sa ai copii, totul e altfel. Imi amintesc de iernile petrecute la Predeal, in casa parintilor mei. Casa mai exista, dar parintii s-au mutat definitiv. A fost o vreme cand petreceam acolo Revelionul.
Era frumos, dar a fost odata. Acum totul s-a schimbat. Au ramas amintirile grele de omat. A trecut ceva timp de atunci. Iarna e cam trista uneori.

miercuri, 12 decembrie 2007

Decembrie

A fost o vreme cand in decembrie, mergeam prin lume in cautarea de contracte. Asa se obisnuia, inainte de vacanta de sarbatori, toate detaliile se stabileau, de comun acord, se puneau la punct strategiile viitoare. In acele vremuri se teoretiza mai putin si se facea mai mult. Lipseau termenii pretentiosi si cosmopoliti, dar lucrurile se derulau destul de bine.
Ne lipseau satisfactiile materiale, ne multumeam cu putin, dar miscam niste angrenaje pe care astazi cu greu le-am mai putea face sa functioneze. Imi amintesc un an, cand m-am intors in tara in 24 decembrie. A doua zi era Craciunul, iar eu eram complet nepregatita.
Am cumparat sarmale de la Gospodina si cozonac de la cofetarie. Am sarbatorit Craciunul, in felul nostru. Pe atunci, ziua de Craciun era o zi normala de lucru. Din 1990, sarbatorile religioase au devenit prilej de vacanta. Nici nu ne dam seama ce mult s-au schimbat obiceiurile pe la noi. Ne occidentalizam pe zi ce trece, pasii pe care altii i-au facut in zeci de ani, noi ii facem in luni de zile. Important este sa nu ne alienam.

luni, 3 decembrie 2007

Oare mamele vroiau sa se intoarca la copiii lor?

Am vazut in reluare emisiunea de la Pro Tv. Au facut un lucru minunat. Au ajutat trei familii sa-si aduca mamele din strainatate, de la munca, au facut niste copii fericiti. Dar vazandu-le pe mame, jenate, ofuscate, stau si ma intreb: oare ele vor sa stea cu copiii lor, sa-i creasca, sa-i spele, sa le gateasca, sa le coasa hainele, sa faca curat in casa, sa suporte viata alaturi de ei, sa-i duca la gradinita, la scoala, sa mearga la sedinta cu parintii, sa faca lectii cu ei si sa munceasca pentru ei. Intrebarea asta retorica mi-a venit in minte si recunosc, am niste mari semne de intrebare, la care nu gasesc raspunsuri.
Ar fi interesant sa mai aflu niste pareri. Am vazut multe femei intoarse din strainatate care nici nu mai stiu sa vorbeasca romaneste, si-au schimbat look-ul, si-au modificat mersul, parca nu mai sunt ele, cele dinainte. Eu sunt pentru emanciparea femeii, dar in profunzime, nu de suprafata si in nici un caz cu pretul sacrificarii copiilor. Copiii sunt o bogatie sacra si nu merita sacrificati.
Zilele trecute m-am intalnit cu bunica unui baiat care s-a aruncat in gol. Mi-a spus, trista, ca mama lui, intoarsa din strainatate, cu ocazia ultimului drum al baiatului, nici nu s-a atins de el. Avea alte preocupari, mai lumesti. M-am cutremurat si sustin ca mamele ar trebui educate si constientizate in legatura cu obligatiile pe care le au vis-a-vis de copiii lor. Nu ai dreptul sa le dai viata si sa-i abandonezi. Nu ai dreptul sa-i inchizi in casa. Nu ai dreptul sa-i pui in brate la bunici si sa fugi de ei.
Trebuie sa te ocupi sa-i cresti frumos, cu dragoste si daruire.

sâmbătă, 1 decembrie 2007

1 Decembrie

A fost zi de sarbatoare in weekend. O zi superba, cu soare si cer senin. Sa ne bucuram de inceputul oficial al iernii. In seara asta se va lumina bradul imens din Piata Unirii. Sarbatorile de iarna au inceput!

miercuri, 28 noiembrie 2007

Noiembrie is over

Peste doua zile intram in decembrie. Cum a trecut anul asta mi-e tare greu sa inteleg, au zburat zilele si lunile, una dupa alta, intr-un galop nebun si halucinant. As vrea sa trag putin de timp, dar n-am nici o sansa. Noiembrie is over in two days.

sâmbătă, 24 noiembrie 2007

La Gaudeamus

La Gaudeamus, la targul de carte, daca participi cativa ani la rand, ajungi sa cunosti pe toata lumea. Sunt participanti traditionali si vizitatori traditionali. Personaje de legenda si de-o parte si de alta.
Un bun prilej pentru oamenii de toate varstele sa se intalneasca intr-un mediu placut, putin boem, din ce in ce mai sofisticat, care musteste de carte, culoare si cultura. De la un an la altul, e mai bine si mai frumos. O oaza de cultura si lumina intr-o lume sugrumata de obscuritate, de lipsuri si frustrari. Vizitati Targul de carte Gaudeamus, ca merita!

sâmbătă, 17 noiembrie 2007

Viata de noapte in Romania si aiurea

Am inceput sa ma gandesc la ceaiurile din Armeneasca si la petrecerile pe care le organizam cu multi ani in urma. Era o moda a petrecerilor nocturne in acei ani. Sambata si duminica seara, muzica rasuna din difuzoare. Se gasea pretext de distractie din orice eveniment.

Au urmat ani mai grei, cand petrecerile s-au rarit. Numai sfintii si revelioanele se mai sarbatoreau la un moment dat, la noi.

In restaurantele si cluburile grecesti se petrece in adevaratul sens al cuvantului. Exista o anumita magie a locului, unde aroma mancarurilor si sunetul muzicii sirtaki, animatia si energia emanata de grecii veniti sa se distreze, creaza o ambianta speciala, pe care n-o poti compara cu nimic altceva.

Am fost la niste petreceri exclusiviste pe alte meridiane ale globului, imi amintesc cu placere de una dintre ele, la un palat al unei contese din Elvetia, casatorita cu un emir arab. Intr-o zona unde alcoolul este prohibit, exista un bar garnisit cu toate bauturile posibile. Icre negre cu vodca, erau favoritele contesei, asa ca alaturi de alte delicatese, acestea au fost preferatele musafirilor, care eram noi, un grup de romani.

Viata de noapte, la mare, era interesanta, cand din discoteci si de pe terasele restaurantelor se auzea muzica pana tarziu in noapte. Petrecerea se putea continua pe malul marii la lumina lunii.

Dupa ’90 e de bon ton sa mergi in cluburi. Sunt cluburi la tot pasul, unele mai de fitze, altele pentru toata lumea.

In restaurantul de la Neptun, din zona privata, am fost in cateva randuri in vara lui ’90 si am profitat din plin. Copacii erau plini de fazani si fazenite, se serveau mancaruri alese.

Se sarbatorea ziua Frantei, intr-una din seri, iar noi, cu prieteni din Norvegia si Suedia, ne-am delectat cu caviar si cu sampanie. Am petrecut mai bine ca grupurile de francezi care umplusera restaurantul, pentru ca la masa noastra se destupa sampania mai des ca la mesele lor.

In ’94 am sarbatorit niste ani de la terminarea facultatii la clubul Tezaal. A fost o petrecere de toata frumusetea la un club de inalta clasa. Ne aminteam ca la terminarea facultatii sarbatorisem la Intercontinental, la sala ronda, cred, daca-mi amintesc bine.

Petrecerile nocturne au un farmec aparte, cu toate deliciile culinare, cu bauturi pe alese, cu dans si antren si din cand in cand cu o gura de aer prospat in curtea interioara.

La Casa Oamenilor de Stiinta si la Casa Universitarilor am fost la petreceri reusite, cu mancaruri alese si tacamuri de argint. La Casa Armatei si La Carul cu bere, La Hanul lui Manuc si la Rustic, la Marriott si la Crowne Plazza, la Intercontinental si la Athenne Palace, la Clubul Diplomatilor si la Velvet sunt tot atatea locuri unde am petrecut cu prietenii sau cu familia.

La clubul Residence am fost anul trecut la o petrecere de vis. Cu mese superb dichisite, cu bufetul de bauturi aranjat impecabil, cu aranjamente florale pe toate mesele, cu piscina decorata pe masura, cu flambeuri si artificii, cu dans si muzica de calitate.

In timpul verii, petrecerile in aer liber sunt de vis. Ai dori sa opresti timpul in loc, sa te bucuri la infinit de momentele acelea de fericire.

Am sarbatorit la un moment dat, alaturi de un grup de prieteni, solstitiul de vara, pe un feribot. A fost o petrecere superba, cu tot ce inseamna aceasta, la care s-a adaugat plimbarea pe puntea feribotului si zgomotul marii.

A fost o vreme cand sarbatoream Revelionul cu prietenii. Imi amintesc pregatirile intense din ultimele ore dinaintea petrecerii, pe urma, ultimele retusuri ale machiajului si ale coafurii, mirosul de fixativ amestecat cu cel al parfumului, incaltamintea la pachet si apoi plimbarea prin nameti intre diversele locuri unde se sarbatorea evenimentul. Sau revelioanele petrecute la munte, cu soba duduind, cu mirosul de brad si ninsoarea care nu se mai oprea afara.

Dupa o petrecere reusita, ai la ce sa gandesti cateva zile, sau sa-ti amintesti de ea toata viata.

marți, 13 noiembrie 2007

Remember the hot summer of 1990

De ieri, toata blogosfera vuieste in legatura cu blogul nou-aparut al Domnului Iliescu. E dura confruntarea asta virtuala.

Imi amintesc ca in vara lui '90 aveam un client din Norvegia la tratative, la noi, la protocol, in str. Doamnei. Luase multe mostre de tricotaje si avea o geanta plina. Afara, in strada, la Universitate incepuse nebunia. De pe terasa cladirii noastre se vedeau autobuzele incendiate la Universitate, vanzoleala oamenilor, balamucul general. Se zvonea ca elevii si studentii sunt atacati in liceele si universitatile din centru. Aveam si eu baiatul la un liceu din centru si-mi tremura sufletul pentru el. Eu lucram in Doamnei, iar sotul meu in C.A.Rosetti. Asa am trait noi evenimentele di '89-'90, lucrand in zona din centru a orasului. Clientul meu era cazat la Intercontinental. In conditii normale, am fi chemat un taxi, sau ar fi luat-o frumos prin Ghica, ar fi traversat pasajul de la Universitate si s-ar fi dus la hotel, dar in nebunia respectiva, nici nu stiam ce sa-l sfatuiesc sa faca. Aveam, totusi o obligatie morala fata de el, deoarece era clientul nostru, agentul nostru, ne aducea contracte de export. Am fost lasa, l-am condus pana la usa cladirii si ne-am despartit. S-a descurcat in final, dar nici pana-n ziua de azi nu stiu cum, caci mi-a fost rusine sa-l intreb. In acele timpuri mi-a fost rusine de multe ori, in multe randuri, dar eram obisnuiti sa ne facem ca nu intelegem, sa vorbim pe langa subiect, sa evitam raspunsurile fatise. Asa au trecut 17 ani si-mi dau seama ca virulenta tinerilor la subiectul acesta este incomensurabila. Si-i inteleg DE CE.

luni, 12 noiembrie 2007

Am fi putut trai fericiti, intr-un colt uitat de lume

Am fi putut trai fericiti, intr-un colt uitat de lume, intr-o casuta la malul marii, sau pe malul unui lac, la poalele muntelui, sau in adancul padurii. Intr-o cabana de lemn, cu focul in soba, cu paturi de lemn acoperite cu perne. Cu gandurile, cu sentimentele si cu trairile noastre. Am fi putut sa ne facem provizii si sa traim departe de lume, cu apa de izvor si fructe din copaci. Am fi putut sa ramanem nealterati, sensibili, cu trairi intense. Am fi putut sa pictam, sa citim, sa scriem romane, sa ascultam muzica si sa ne traim viata simplu, fara complicatii, fara extreme, fara judecati de valoare, fara dispute, fara provocari, fara plecari si reveniri. Am fi putut sa ramanem singuri pe lume, sau sa avem copiii nostri, fara sa-i incarcam cu greutatile vietii, fara sa-i impovaram cu pacatele noastre. Am fi putut trai o alta viata, in alte dimensiuni, in alte spatii.
Dar este o utopie tot ce-am scris aici, viata este asa cum este, aici si acum.

vineri, 9 noiembrie 2007

M-am suparat pe mine, mai intai

M-am suparat ca am crezut in valori reale, acolo unde de fapt sunt nisipuri miscatoare.
Imi pare rau ca am crezut cu naivitate in ceva ce nu exista. Mi-am irosit eforturile in jocul unora de-a ceva ce s-a dovedit a fi un fake. Imi pare rau.

miercuri, 7 noiembrie 2007

Blogul, intre soft si moft

Este foarte adevarat ca daca ti-ai facut un blog, ai o mare responsabilitate: este bine sa te ocupi de el, sa publici, sa fii activ, sa-l decorezi, sa-l faci sa para viu, sa vorbeasca despre tine la un simplu click, sa-l promovezi, sa-l faci cunoscut, sa ai vizitatori permanenti, sa primesti comentarii, sa intorci vizita la randul tau, in blogurile celorlalti.

Daca esti o personalitate, este suficient sa te muti pe o alta platforma de blog si ajungi in top imediat, datorita celebritatii.

Daca ai har si talent la scris, ai sa reusesti oricum sa atragi atentia celorlalti asupra ta, mai devreme sau mai tarziu.

Daca esti un nimeni cu veleitati de VIP, n-ai sa reusesti niciodata sa te mentii in top, daca nu te ajuta prietenii, interesati sa te sustina, sa te linguseasca.

Daca esti obraznic si impertinent, poti impresiona pe ceilalti cu pozitia ta de leader, sau poti fi rejectat de toata lumea, depinde unde te situezi in ierarhiile existente.

Lumea blogurilor este imensa, incomensurabila, statisticile sunt greu de facut, deoarece fenomenul este intr-o continua efervescenta, in fiecare secunda apar bloguri noi intr-o lume care se dezvolta fascinant de repede. Statistic vorbind, in Romania exista foarte multe bloguri, dar oare cati oameni peste 50 de ani acceseaza internetul la noi, cati oameni au blog? Ar fi interesant de stiut, dar cam greu de estimat.

Apreciez un blog de calitate, cu continut interesant, din care emana bunul simt si inteligenta autorului. Chiar daca uneori limbajul folosit este mai colorat, trec usor cu vederea, daca mesajul transmis merita receptionat.

Blogul ne ajuta sa ne autocunoastem si sa ne autodepasim. Uneori interactionam cu virtualul mai mult decat cu cei din jurul nostru, trebuie sa reusim sa pastram echilibrul, altfel curba evolutiei blogului poate fi invers proportionala cu cea a evolutiei noastre ca indivizi ai societatii.

marți, 30 octombrie 2007

Cercul de maini indemanatice

Eram in clasa a doua la o scoala primara din Bucurestii Noi. In drumul spre casa, ma opream uneori la o biblioteca de cartier. Era situata intr-o camera a unei case obisnuite. Dulapuri pline de carti, imbracau peretii de jur imprejurul camerei. Imi amintesc ca iubeam locul acela plin de carti, dar nu prea intelegeam, copil fiind, de ce miroase a mancare de cartofi intr-o biblioteca plina de carti. Sunt lucruri pe care mi le-am putut explica mai tarziu. Imprumutam cate o carte si veneam cu ea acasa. Mama mea nu era foarte incantata sa rasfoiesc carti pe care le-au mai rasfoit si altii, pentru ca eram speriati de spectrul mizeriei si al bolilor de tot felul pe care razboiul le lasase mostenire omenirii in anii '50. Motiv pentru care a hotarat sa ma inscrie la Palatul Pionierilor la Cercul de maini indemanatice. A urmat o etapa frumoasa a vietii mele de copil curios si introvertit, care strabatea o data pe saptamana cu tramvaiul traseul Bucurestii Noi-Cotroceni. Totul se transforma in sarbatoare. Savuram drumul cu tramvaiul, stiam toate statiile si curbele pe care le facea acesta. Imi placea sa ma lipesc de spatarul tare al scaunului, sa ma bucur de drum si de tot ce vedeam din tramvai. Palatul Pionierilor era o lume de vis, unde te puteai considera un pic boier, in timpul orelor invatam sa coasem, sa brodam, sa crosetam, sa tesem covoare, sa facem feston si butoniere, sa coasem in puncte, sa facem broderie sparta si cate si mai cate. In timpul pauzei savuram chifla cu sunca de Praga, care era specialitatea bufetului, sau spirala cu crema.
La Palatul Pionierilor se organizau excursii pe Valea Prahovei: vizitam Casa lui Grigorescu, Inchisoarea Doftana, plecam dimineata cu punguta de mancare si cu apa la noi si ne intorceam seara. Acum mi-a venit in minte o intrebare pe care nu mi-am mai pus-o pana acum: oare cine ma astepta cand se intorcea autocarul? Cred ca tata, care lucra la Apaca, sau venea mama dupa mine? Nu-mi prea amintesc exact, dar era tare frumos.

duminică, 28 octombrie 2007

Cele mai interesante biserici pe care le-am vizitat

Intentionam de mult sa scriu despre acest subiect, dar nu i-a venit timpul pana acum.
Exista in Helsinki, o biserica sapata in munte, al carei acoperis este din sticla. Biserica te intampina solemna, de neclintit, iar o data intrat, te asezi pe banca, admiri interiorul, asculti muzica pe care orga o raspandeste cu generozitate si admiri cerul. Este o imagine unica pe care o intalnesti numai in Finlanda.
Am vizitat in Coreea de Sud un templu de-al lor, aflat in apropiere de Bussan. Aveai senzatia ca timpul s-a oprit in loc. O padure, o carare serpuita printre copaci si in varful dealului templul din lemn sculptat, pictat, decorat.
Templul mare, inconjurat de templuri mai mici, de foisoare, de fantani, de iazuri, de flori multe, craite si urzici de toate culorile. Coreenii in zi de sarbatoare vin cu mic cu mare sa viziteze templul. La ora de rugaciune, totul se calmeaza, se asterne linistea.
Mi-am amintit de mirosul si linistea manastirilor din Moldova. Mi-a fost dat sa vizitez
manastirile din Moldova: Voronetul cu peretii pictati in celebrul albastru de Voronet,
Sucevita cu peretii pictati in celebrul verde de Sucevita, Agapia cu case albe pline de begonii viu colorate in pridvoare. Suntem binecuvantati cu aceste manastiri superbe care dainuie de veacuri si ne apara natiunea de ce poate fi mai rau.

duminică, 21 octombrie 2007

Blogul si nebunia

Mai devreme, am intalnit pe un blog, comentariul disperat al unui sot, care indemna bloggerii sa nu mai scrie pe net sotiei lui, care-si zice scenarista si i-a perturbat pe toti de-acasa cu blogul ei.
Am gasit-o foarte usor de pe Google, pe WordPress. Avea vreo 67 de comentarii la o insemnare. Concluzia: Blogul si nebunia.

Afara miroase a iarna

E duminica, e ora 10,30 am, e intuneric, bate vantul, ploua, sunt 5 grade Celsius afara. Trebuie sa fii foarte motivat ca sa faci fata momentului. Daca e casa plina, nici nu bagi de seama, dar daca esti singur, s-ar putea ca amocul sa-ti dea tarcoale.
Te poti duce la biserica, sa asisti la liturghie.
In continuare, faci o prajitura, dai cu aspiratorul, citesti cartea lui Nadine de Rothschild, stai pe calculator, te uiti la tv, sau iesi in lume. Optiuni exista, dar trebuie sa te hotarasti.
Treci si manichiura pe lista. Acum hotaraste-te.

luni, 15 octombrie 2007

Amintiri din Orient

In copilarie visam cu ochii deschisi sa calatoresc in lume, in chip de interpreta de muzica de orice fel, dar n-a fost asa. Am calatorit, dar fara paparazzi la aeroport, ci in cea mai mare discretie posibila. Cand esti "femeie de afaceri" si calatoresti in interes de serviciu trebuie sa te comporti impecabil, deoarece sunt cu ochii pe tine foarte multe personaje care te pandesc la tot pasul. Nu este o misiune usoara si nu toata lumea poate sa o duca la bun sfarsit. In anul '85 a fost randul Orientului pe agenda mea. Prima calatorie in Orient a fost in Kuweit. Pe atunci Tarom-ul mergea la Abu Dhabi si de acolo in Kuweit ajungeai cu o cursa de-a lor. Aeroportul din Abu Dhabi mi s-a parut imens, atunci, pe urma aveam sa descopar ca exista altele mai mari, mai grandioase.
Am ajuns la destinatie, am trecut cu bine de vama, desi aveam mostre multe, am ajuns la hotel si pe urma m-am uitat in strada. Era un peisaj bizar. Barbati imbracati in portul traditional, cu capul acoperit de acele esarfe albe, sau alb cu rosu, fixate cu celebrul colac negru, subtire. Toate aceste accesorii, iesite parca din cartile de povesti, ma fascinau si-mi dadeam seama ca lucrurile evoluasera atat de repede incat nu avusesem timp sa ma gandesc la lumea in care plonjasem direct din avion.
Nu prea aveam timp sa stau pe ganduri, asa ca am plecat sa-i cunosc pe noii parteneri de afaceri. Pe unii i-am vizitat la ei la birou, sau la magazin, depinde, fiecare cat era de mare, pe altii i-am asteptat la biroul nostru, caci aveam in Kuweit un birou si un reprezentant, la acea vreme. Imi amintesc ca primul drum de la hotel, la biroul nostru, l-am parcurs pe jos, strabatand un traseu, care era un fel de bazar in strada, cu gramezi de imbracaminte, incaltaminte, obiecte diverse, care se vindeau direct in strada, fiind etalate pe jos, direct pe pamant. Nu mai vazusem asa ceva, pana atunci, dar obiceiul urma sa apara si la noi, dupa anii '90. Ce m-a frapat in mod deosebit au fost magazinele care vindeau aur: erau vitrine care straluceau in soare de kilograme de obiecte din aur, femeile primesc dota la casatorie kilograme de aur. Se inzorzoneaza cu cat mai mult aur, se acopera complet cu sari-uri lungi, cu saluri care le acopera complet, unele femei poarte niste masti metalice, acoperite de voaluri, astfel incat li se vad numai ochii. Dar ce ochi, ce priviri ucigatoare iti arunca, daca strabati piata de legume si fructe, imbracata casual/elegant, in tinuta europeana decenta, cu parul liber de prejudecati, insotita de un domn coleg. Barbatii trec pe langa tine cu tendinta evidenta de a te atinge in treacat, by mistake, dar nu foarte tare, deoarece pentru acest lucru pot fi aspru pedepsiti, pot face inchisoare, daca te ofenseaza in public si-i reclami. Cam asa arata lumea araba, atunci, fascinanta si parfumata. Aroma de cafea cu hell plutea prin aer amestecandu-se cu parfumul de mosc prezent la tot pasul, cu mirodeniile, cu pestele, cu maslinele, un amestec unic pe care nu-l puteai intalni decat in piata din Kuweit. Un amestec de saracie si de opulenta, de desert si de cladiri grandioase, de praf si de aur, cum se spunea pe atunci, uite ce-a facut petrolul din desert, sau cum au ajuns oamenii de pe camila direct in Rolls Royce.
Ceea ce vreau sa spun este ca am fost de cateva ori in Orient in anul '85, a fost o experienta de viata foarte interesanta, m-am simtit in siguranta acolo, dar ce-a urmat
in anii '90 si ce se intampla acum ma intristeaza. O lume mirifica distrusa de cei care au creat-o, adica de oameni.

joi, 11 octombrie 2007

Am fost singurul pasager intr-un Boeing 707

Pare incredibil, dar este adevarat. Se intampla in Ianuarie 1985, iar singurul motiv pentru care avionul ateriza in Kuwait, era faptul ca transporta flori la export, si cativa calatori de la Bucuresti si din Amman. Avioanele pe ruta aceasta erau la acea vreme Boeing-uri, avioane mari, puternice, de capacitate. Daca nu erau calatori suficienti
sau daca apareau necesitati de ultima ora, se gaseau tot felul de solutii, de exemplu odata am zburat in avion jumatate calatori/jumatate oua(cofraje cu oua-ambalate pentru export). La intoarcere nemaifiind alti calatori pentru zborul Tarom spre Bucuresti, am fost invitata la avion, mi s-a comunicat ca sunt "the only passenger", am urcat nu intr-un autobuz, ci intr-o masina de teren cu doua locuri si am vazut imensitatea de avion cu tricolorul pe coada, care m-astepta. Am fost prieteneste intampinata de echipajul format din sapte persoane, care m-au invitat sa stau langa ei, ca sa ne cunoastem, sa ne imprietenim, sa ne simtim bine. Reprezentanta Tarom din Kuwait imi spusese ceva legat de inghetul de-acasa, dar nu intelesesem exact ce se intampla . De la echipaj am aflat ca este foarte posibil sa nu putem ateriza pe Otopeni din cauza inghetului.
Era cu certitudine cea mai" buna" veste pe care-o asteptam in acel moment.
Alternativele erau: Istambul, Kogalniceanu, Sofia,Timisoara. Pana una alta avionul urma sa faca escala la Amman unde speram sa se mai urce niste calatori.
Din Amman s-a umplut avionul de chinezi care s-au descaltat, si-au aprins tigarile toti odata, in momentul cand s-a stins becul care interzicea fumatul, de-am crezut ca am nimerit in haos. In afara de faptul ca veneau din tranzit dupa cine-stie-cate-ore-de asteptare, iar tigarile si-asa parfumate si le ungeau cu celebrele lor unguente mentolate
au inceput chinezii nostri sa emane niste mirosuri de nu mai stiai pe unde sa te ascunzi in avion. In tot amalgamul acesta de stari confuze a aparut anuntul capitanului: vom face escala la Istambul, deoarece nu putem ateriza pe Otopeni. Am fost sfatuiti sa ne lasam toate bagajele la bord, inclusiv bagajele de mana, am fost preluati de un autobuz si condusi la un hotel la malul marii unde ni s-a asigurat"accomodation".
Am ocupat o camera impreuna cu o romanca, care se intorcea de la sot din Amman,
aceasta era posesoarea a doua haine de piele purtate una peste alta, din motive de vama. Am spus acest lucru, nu din rautate, ci din simplul motiv,ca dupa ce ne-am facut dus, fiecare s-a imbracat pentru culcare cu ce-a gasit,eu in prosop si in pardesiu, iar ea in hainele de piele.
In fine, a doua zi dimineata, dupa micul dejun, am fost la un moment dat transportati la aeroport, am urcat in avion si urma sa aterizam undeva, dar nu se stia exact unde.
Dupa ce am ajuns aproape de Otopeni, care era oglinda, ne-am indreptat spre Timisoara, avionul a ratat aterizarea, a spus ca mai incearca odata, iar la un moment dat tipul din echipaj care statea langa mine imi spune: uite, se vede turnul, turnul de pe Otopeni. Am crezut ca glumeste, dar el stia ce stia, pentruca intr-adevar capitanul constient de faptul ca avionul nu mai avea benzina, iar aeroportul din Timisoara ii era necunoscut pentru o aterizare pe gheata, a decis sa se intoarca tacit si sa aterizeze pe oglinda de pe Otopeni.
Dupa asteptarea familiei si vanarea unui taxi de ocazie a urmat o calatorie inghetata prin Bucurestiul oglinda. In fata Arcului de Triumf ,Dacia noastra a patinat si s-a intors
cu 180 de grade de era sa intram in troleibuz. Cand am ajuns in cartier, la doua strazi distanta omului i s-a rupt cureaua de transmisie. Aveam senzatia ca nu mai ajung acasa. In final, bagajele mi-au fost scoase din masina si duse acasa cu sania.
Cand am ajuns acasa am simtit ca m-am nascut din nou.

Am survolat Libanul cand incepusera ostilitatile

Asteptam in aeroportul din Larnaca sosirea avionului pentru a ne intoarce acasa. Ni s-a comunicat ca intarzie din motive necunoscute. Orele treceau, asteptarea este intotdeauna grea cand te-ntorci acasa, dupa cateva saptamani de absenta, ai impresia ca nu mai rezisti efortului de a-ti stapani pornirile firesti de revolta. La un moment dat ni s-a comunicat ca in Liban au inceput ostilitatile, ca avioanele nu au voie sa survoleze zona,iar avionul nostru trebuia sa vina pe-acolo si pe urma sa se-ntoarca tot pe-acolo.
Eram demoralizati, nu stiam ce va urma, nu ne dadeam seama cum ar fi mai bine, sa nu zburam deloc, sau sa zburam printre tiruri de artilerie. Dupa alte ore de asteptare ni s-a comunicat ca a aterizat avionul nostru. Se intunecase deja, primisera acceptul de a zbura dupa lasarea intunericului. Nu-mi amintesc exact daca avionul a mai facut vreo escala,cert este ca dupa o noapte de cosmar am ajuns acasa in Otopeni a doua zi, dimineata si pe urma am mers la birou.

Nicosia-Capitala insulei Cipru

Avionul a aterizat pe aeroportul militar din Larnaca. Tot drumul spre Nicosia era pazit de o parte de catre armata cipriota, de partea cealalta de catre armata turca. Era destul de straniu, stiam ca fusese razboi, ca Ciprul era impartit in doua, de o parte grecii si de cealalta turcii, dar una e sa ti se povesteasca acest lucru si altceva este sa vezi cu ochii tai. Nicosia era impartita in doua, cu saci de nisip si sarma ghimpata. De o parte erau soldati ciprioti, iar de cealalta soldati turci. Ma rugam in sinea mea sa nu se intample nimic cat sunt eu acolo. Sentimentul de nesiguranta plutea in atmosfera. Am cunoscut oameni care facusera averi in Famagusta, iar cand au trebuit sa paraseasca orasul nu au putut lua nimic cu ei in afara de familie. Nu au luat nici casele, nici pamantul, nici banii din banca, nici bijuteriile din seifuri, au plecat cu ce-aveau pe ei si-atat. Apoi au pornit de la 0 in Larnaca, sau in Limassol, sau in Nicosia. La vremea aceea in Nicosia se construia mult. Pe langa casele vechi, traditionale, se construiau blocuri cu cateva etaje care trebuiau sa adaposteasca refugiatii. Toate casele din Cipru foloseau energia solara in anii '70. Energia electrica se facea din petrol, apa de baut care se vindea in magazine era mai scumpa ca vinul, iar masinile aveau volanul pe dreapta. In rest mai exploda cate o bomba din cand in cand, in locul pe unde trecusesi cu o zi inainte, sau in restaurantul in care mancasesi cu o zi inainte.
La caderea serii se auzeau in difuzoare rugaciunile din moscheile turcesti, din partea cealalta a orasului.
As fi putut sa merg sa vizitez orasele din zona ocupata de turci, dar n-am facut-o niciodata, cred ca n-as fi putut sa asist la dezastrul instalat de o forta oculta in locuri in care oamenii isi construisera o civilizatie.

Targul de la Salonic

A fost o vreme, cand in fiecare Septembrie, mergeam la Targul de la Salonic.
Eram cazati la un hotel unde patronul D-l Ion era roman.Stateam cate doua sau trei persoane in camera, functie de gradul de ocupare al hotelului. La targ programul era dimineata si dupa-amiaza, cu o pauza de pranz. Am intalnit o multime de romani care veneau acolo sa-si intalneasca conationalii, sa vorbeasca romaneste. Veneau calugari romani de la Muntele Athos, dornici sa ne intalneasca si sa afle ce mai e pe acasa.
Acolo in Salonic am descoperit pentru prima data ce inseamna atmosfera greceasca, plina de aromele mancarurilor grecesti intalnite la tot pasul, de muzica greceasca, care razbate din difuzoare, de parfumul florilor colorate care impodobesc casele , curtile si
strazile.
La caderea serii, toate tavernele din oras se umpleau de oamenii iesiti cu mic cu mare
sa se bucure de viata. Atunci am auzit pentru prima data de Halkidiki, mi se parea ca e raiul pe pamant. Acum toata lumea merge acolo, pe vremea aceea era un tabu.

Ce spun coreenii despre femeile din Romania

Este proverbiala frumusetea femeilor din Romania. Este adevarat ca de foarte multe ori, daca acest subiect este deschis de catre oamenii de afaceri care ne viziteaza tara, poti fi pusa in situatii delicate. Asa mi s-a intamplat si mie cu un domn care fusese la noi in tara de cateva ori, avusese nu stiu ce experiente neplacute in vama si pe care l-am convins ca ce i s-a intamplat a fost un caz izolat si-ar face bine sa-l uite, pentru ca Romania este o tara cu oameni civilizati si primitori, etc., etc.
Dupa ce s-a calmat omul si a revenit la sentimente pro Romania, la un moment dat i s-a luminat fata si i-a spus secretarei sale: stii, femeile din Romania sunt foarte frumoase, poarta pantaloni mulati pe forme si nu li se vad urmele chilotilor. Eu am crezut ca n-aud bine, desi inteleg engleza vorbita de orice natie, inclusiv de coreeni. M-am gandit chiar ca poate omul a degustat ceva mai tare inainte sa ne intalnim, dar el vorbea foarte serios si preocupat de gravitatea si complexitatea situatiei. M-am straduit sa deviez de la subiect, am reusit bineinteles, dar am simtit un nod in gat si m-am intrebat: oare acesta este singurul detaliu care caracterizeaza femeile unei natiuni? Este oare un detaliu de referinta atat de semnificativ?

Am stat intr-un hotel de c.... pentruca nu mai erau locuri in Ambasada.

A fost o vreme cand noi, romanii, mergeam in delegatii de contractare in tari straine si deoarece era bine ca valuta sa reintre in vistieria tarii, eram obligati sa ne cazam la ambasade sau la resedintele acestora. Pentru cei care nu stiu cum era inainte, este bine de stiut ca numai cu negatie de la Ambasada, te puteai caza la hotel, altfel, trezeai suspiciuni, erai supravegheat, nu-ti ajungeau banii de cazare pt hotel, trebuia sa mai pui de la tine, oricum nu era bine sa incalci regulile jocului.
Regulile de protocol cereau ca inainte de a merge sa te cazezi la Ambasada X, sa transmiti in scris data sosirii si a plecarii, pentru confirmare.
Intr-una din delegatii, cand am ajuns seara tarziu la poarta Ambasadei, am sunat, a iesit portarul, a deschis usita mica pentru vizitatori nocturni, sau pentru posta, i-am spus cine suntem, iar el in loc sa ne deschida, ne-a informat ca acolo este plin, nu mai sunt apartamente goale, ca trebuie sa mergem sa ne cazam la Hotelul Pissa. Partenerii nostri de afaceri care ne preluasera de la aeroport, cu ceva ore inainte, pentruca aeroportul era in alta parte, s-au inverzit la fata la auzirea denumirii hotelului, au inceput sa vocifereze, ca ei acolo nu ne duc, ca-si asuma riscul sa ne cazeze la alt hotel, pe care-l stiam, dar care scumpise camerele intre timp si nu mai avea conventie
cu Ambasada in acel moment.
Marturisesc ca in acel moment, din teama de a mi se fi intins o cursa, am spus raspicat: mergem la hotelul Pissa , acum pentruca e tarziu si pentruca asa au hotarat EI, iar maine vom vedea ce e de facut.
Hotelul era undeva la marginea orasului. O receptie de hotel bizara, o receptionera care se uita sui, multe fete tolanite pe niste canapele, am crezut ca sunt rudele femeii de la receptie. Am uitat sa amintesc ca primisem la aterizarea avionului un buchet de flori imens si superb, pe care-l aveam cu mine, bineinteles.
Eram cu un director de la o fabrica de materiale de lenjerie de pat.
Ne-au dat cheile de la camere, am intrat in camera mea si-am ramas socata.
Camera era toata rosie pe dinauntru, cu draperie, cuvertura, covor,etc.
Am crezut ca-i o intamplare, l-am sunat pe directorul de fabrica, dupa ce in prealabil am dezinfectat receptorul telefonului cu spirt, mi-a confirmat ca si la el e la fel, am hotarat sa ne culcam fiecare pe unde o putea si a doua zi vom vedea ce facem.
Marturisesc ca am pus buchetul pe pat si ma gandeam ce ironie a soartei sa am asa flori frumoase si sa fiu obligata sa stau intr-asa o vagauna mizerabila.
N-am dezpachetat nimic, mi-era sila sa ating orice obiect din camera aceea , am dezinfectat cu spirt si cu Lara, tot ce era pe-acolo, cred c-am dormit in fotoliu, abia asteptam sa se faca ziua sa dispar de-acolo, a doua zi aveam intalniri aranjate pentru toata ziua, deci era program plin.
Am suportat cu stoicism glumele si comentariile altor parteneri de-ai nostri de afaceri, care stiau ce hram poarta hotelul, am vazut cu ochii mei cum veneau taxi-urile, fluierau si fetele ieseau din hotel. Eram revoltata ca n-aveam nevoie de o astfel de experienta, dar auzisem atatea povesti la colegele mele de birou, care in marile orase ale lumii erau obligate din ratiuni de economie, sa se cazeze in hoteluri ieftine unde de obicei erau c..... incat ma gandeam ca trebuia odata si-o data sa mi se intample si mie.
Am mai suportat o noapte cu stoicism, pe urma am coborat, am platit hotelul, ne-am mutat cu ajutorul unui angajat al unei firme partenere, ne-am cazat la alt hotel, am sunat la ambasada si-am spus, noi ne-am mutat, sa fim mai in centru, altfel ne costa mult transportul (am mintit pentruca altfel cine-stie-ce-povesti ne puneau in carca).
Toti clientii nostri au rasuflat usurati cand le-am spus ca ne-am mutat.
Un domn in varsta, care mi-era foarte drag si avea o sotie, o adevarata doamna, mi-a spus urmatorul lucru : Niciodata cand mai vii la noi in tara sa nu mai stai in acel hotel. Nu e pentru tine.
Sunt perfect constienta de faptul ca umilinta mai mare ca asta nici ca se putea, dar asa erau vremurile pe-atunci, oare acum sunt altfel?

luni, 8 octombrie 2007

Coreea de Sud

Uneori am impresia ca spun lucruri pe care le-am mai povestit de sute de ori, dar se pare ca acest lucru se intampla numai in mintea mea.
Ce m-a impresionat in Coreea de Sud a fost in primul rand modul de extindere a pamantului in apa. Ei construiesc pamantul in apa: consolideaza malurile apei, pun pietris, pun pamant si astfel construiesc pamant in apa.
In al doilea rand m-a impresionat cum isi protejeaza copacii de furia vanturilor oceanice.
Copacii sunt inconjurati de garduri metalice, destul de inalte, menite sa-i sustina si sa-i apere de intemperii.
In al treilea rand m-a impresionat curatenia masinilor, spalate si lustruite zilnic, dimineata.
Coreenii sunt oameni simpatici, scoliti, politicosi, muncitori, cu un respect deosebit pentru noi romanii, cu mici exceptii cauzate de experiente nefericite prin vama, prin hoteluri, pe strada, etc.( E bine cand ii convingi sa nu extrapoleze asupra a tot ce tine de Romania)
Femeile coreene sunt grabite tot timpul, brunete, in general tunse drept, scurt, imbracate in pantaloni in proportie de 90%, cred. In zilele de sarbatoare apar pe strazi sau in metrou si adevaratele doamne coreene, elegante,coafate, toate purtand
celebrele genti de marca (originale sau false-who knows?).
Ceea ce mi s-a parut fantastic in statiile lor de metrou, in Seoul, este faptul ca exista dulapuri cu carti, nu ziare, reviste, ci carti groase de citit cat astepti metroul, iar cand acesta vine, pui cartea la loc in dulap, caci maine cand vii din nou o gasesti acolo ca la tine acasa.
Despre bucataria coreeana ce sa spun, exista un cuvant definitoriu " HOT". Se mananca atat de condimentat incat mi s-a intamplat intr-un restaurant sa fiu obligata sa scot literalmente din gura continutul, deoarece altfel cred ca as fi sucombat de iutime pe-acolo, iar eu am niste fixisme foarte bine puse la punct in ceea ce priveste mancatul pe meleaguri straine, astfel incat, pentru prima oara in viata mea am preferat sa fac deliciul asistentei din restaurant, decat sa mor cu zile.
Ar fi multe de povestit, mai ales cum arata piata de legume si fructe si alge si peste si castane coapte, dar cel mai interesant mi s-a parut sa vezi stradute pline de magazine
in fata carora se afla mormane de ardei kapia rosu-grena, din care in niste masini de tocat/faramitat/amestecat se face boia. Nicaieri in lume nu am vazut asa o productie mare de boia de ardei iute, care combinata cu usturoi si alte piperuri va dati seama ce rezulta.Coreenii mananca frunze de diverse urzici si salate in care aseaza un amestec de carne de vaca, alge, condimente, uneori orez, le infasoara si le inghit aproape intregi, pentru ca toata usturimea si fierbinteala de la condimente sa ajunga direct in stomac.
Supa de alge marine este considerata indispensabila vietii cotidiene a coreenilor, contine proteine, minerale, vitamine.
Fiecare natiune isi are mancarurile sale traditionale si obiceiuri de viata mai mult sau mai putin sanatoase.
Am avut un sentiment ciudat cand eram in metroul coreean. Acolo noi eram exceptiile, iar ei toti erau aproape la fel. Copiii coreeni ne priveau ciudat, isi dadeau coate unii altora.
A fost o experienta de viata adaugata celorlalte.

joi, 27 septembrie 2007

La Auchan e raiul oamenilor de varsta a treia

Auchan este raiul cartierului nostru. De cand a aparut, oamenii vin aici sistematic sa-si faca cumparaturi, sa se plimbe, sa-si intalneasca vecinii si prietenii, sa discute despre flori, despre legume. Niciodata n-ai sa-i intalnesti in Gima pe cei care cumpara in Cora si-n Auchan. In Metro, nici atat. Exista microbuze in cartier, care se intrec intre ele sa-i duca pe oameni in Cora sau in Auchan si totu-i gratuit. Si uite asa, oamenii sunt fericiti!

luni, 24 septembrie 2007

Concurs pentru bloggeri

Am postat articolul pe care l-am scris pentru concurs. L-am scris din dorinta de a-mi exprima ideile si optiunile. Le urez succes tuturor participantilor.
Vizitati: http://bloggeri.ro

Blogul si viata de zi cu zi

Blogul este o provocare. Am intrat tarziu in lumea internetului, iar in cea a blogurilor cu mult mai tarziu. Asta nu inseamna ca nu lucrez pe calculator de zece ani si ca n-am avut acces la internet pana acum. As putea sa spun chiar ca am avut tangenta in ultimii ani cu tehnica de ultima generatie din domeniul IT, ca am fost la curent cu jocurile de calculator

si de playstation, cu tot ce s-a editat si produs pe suport electronic in Romania, de la cursuri pentru copii si incepatori pana la enciclopedii, traininguri pentru business, cursuri ECDL, piese de teatru, inregistrari din fonoteca de aur, Gazeta matematica, dictionare si jocuri interactive.

Trebuie sa recunosc ca apartin unei generatii care navigheaza mai putin pe internet. Am cunoscut fenomenul internet inca de la aparitia sa in strainatate, lucrand in comertul exterior si mergand foarte des in afara. In momentul in care a patruns la noi in tara, fenomenul s-a dezvoltat rapid, asa cum s-a intamplat si cu telefonia mobila.

Mi-am facut primul blog in luna mai 2007, de atunci, cu mici exceptii, accesez blogul in fiecare zi, postez articole, citesc articolele celorlalti, comentez. I-am determinat si pe cei din jurul meu sa intre in lumea blogurilor. Am inceput la WeBlog si am continuat la WordPress si la Blogspot. Am vrut sa vad asemanarile si deosebirile.Din dorinta de statistica am stabilit ierarhii si am tras concluzii. Am invatat sa administrez un blog la nivel mediu, n-as putea spune ca sunt experta, dar ma descurc.

Blogul este un fel de terapie de grup. Patrunzi intr-o lume virtuala, unde jurnalisti, filologi, poeti, scriitori, elevi, studenti, economisti, ingineri, visatori, pragmatici isi publica gandurile, trairile, emotiile, experientele, esecurile, incercarile, frustarile.

Uneori acelasi subiect este comun la diferite bloguri, dar fiecare il trateaza in mod diferit.

Uneori apar dispute, orgolii, expresii colorate, jigniri, suparari, se inchid bloguri, se evadeaza spre alte locatii.

Uneori se posteaza glume nastrusnice si se declanseaza cavalcada comentariilor cu haz.

Alteori se posteaza fotografii:peisaje, picturi, manastiri, natura, lumea blogului e variata si plina de surprize in fiecare zi.

Blogul este un fel de jurnal online. Fiecare blogger, macar o data, isi posteaza o amintire, un sentiment, o bucurie, o suparare, o reusita, un esec, unii o fac tot timpul, iar altii numai cu ocazii speciale. Exista foarte multe situatii cand se creeaza neintelegeri, dispute, se mediaza de catre unii, se exagereaza de catre altii. Se gasesc intotdeauna partizani ai cauzei in spetza, dar si dusmani de neclintit.

Blogul este un job. Exista jurnalisti si bloggeri care isi publica editoriale, diverse articole in ziare sau reviste care se difuzeaza pe internet, sau se tiparesc clasic.

Asa am intalnit primul blog pe internet. Urmarind un editorial al unei reviste pentru femei care era gazduit de WeBlog intr-un celebru Misty decor.

La vremea respectiva (era la inceputul anului), mi s-a parut fantastica ideea, am admirat aspectul articolului in pagina, am vrut sa comentez, dar nu am reusit. Mai tarziu mi-am dat seama de ce.

Am descoperit mai tarziu revistele si ziarele online, m-am abonat la ele si le citesc, in functie de timpul disponibil. La inceput, comentam la Garbo, la Envy, la Wall Street, dar dupa ce mi-am facut mai multe bloguri, pentru a exersa, n-am mai reusit sa comentez.

Blogul se transforma uneori in chat. Sunt situatii in care un post starneste o cavalcada de comentarii, transformandu-se brusc in chat. Toti simpatizantii, dar si outside-rii lasa comentarii, se depasesc 100 de comentarii ca pe blogurile vip-urilor.

Blogul a devenit un suport pentru marketing. Fiecare blogger incearca sa atraga trafic pe blogul sau, sa adauge link-uri care pot crea venituri suplimentare, marketerii internetului care acum trei luni de zile vorbeau de promovarea produselor pe site, acum promoveaza blogul ca instrument de creare a profiturilor pe internet.

Oare blogurile vor inlocui site-urile ? Sau vor aparea alte oportunitati in domeniu, poate au si aparut si n-am aflat eu de ele?

Blogul este un loc unde poti afla multe lucruri interesante. Despre carti, despre film, despre teatru, despre muzica, mai putin despre pictura, sculptura, dar exista inceputuri si speram ca se vor face progrese si aici.

Se publica poezii proprii si poezii ale unor autori cunoscuti. Sunt scriitori care publica fragmente din cartile scrise de ei, sau anunta ca urmeaza sa-si lanseze o carte.

Se publica articole despre evenimente care au loc diferite orase: targuri de carte, premiere, concerte, lansari de carti, intalniri, cenacluri.

Blogul este o aventura. Oamenii se cunosc, socializeaza, se simpatizeaza, sau se dusmanesc, unii se ascund sub masti protectoare sau provocatoare, starnesc valuri de simpatie, de stupoare sau de indignare.

Uneori apar bloggeri misogini care critica tot ce este de genul feminin, iar alteori apar blogherite feministe care critica tot ce tine de genul masculin.

Se creeaza simpatii si antipatii.

Blogul poate fi lider de opinie. Apar subiecte care se trateaza in blog asa cum se trateaza in presa, la televizor, in conferinte de presa. Exista in permanenta antagonismul jurnalist vs. blogger, sau invers blogger vs. jurnalist, confruntarile ideatice izbucnesc din cand in cand, se calmeaza, izbucnesc din nou.

Blogul este o intrecere permanenta. Se fac topuri, se organizeaza concursuri, sunt nume consacrate in lumea blogului, sunt “new entries” in permanenta. Sunt autori care ocupa pagini intregi pe Google cu activitatea lor din bloguri si forum-uri. Exista si voyeur-isti, care pandesc in permanenta, monitorizeaza, contorizeaza, intervin cu comentarii dure in multe situatii, creeaza confuzii, creeaza rumoare, isi modifica identitatea, nu se lasa pana nu intervin in viata omului de pe blog, obligandu-l sa-si inchida blogul, sa nu mai accepte comentarii. Sunt tot felul de situatii generate de felul de a fi al oamenilor care se ascund in spatele ecranului. Uneori un post de calitate, trece neobservat, alteori se posteaza un semn, o litera, o fotografie, o gluma de doua cuvinte si se declanseaza zeci de comentarii. Aici intervine de obicei si charisma autorului, urmata de sirul de admiratori, prieteni, fani sau dimpotriva. Blogul e o surpriza permanenta.

sâmbătă, 15 septembrie 2007

Sunt mituri care trebuie demitizate

Traim de 17 ani in umbra mitului Securitatii. Pentru copiii nascuti in ultimii 20 de ani, acest mit este un fel de BauBau permanent, convinsa fiind ca nimeni nu are interesul sa explice clar cum stateau lucrurile pe vremuri, interesul unora fiind strict crearea si intretinerea unei atmosfere de nesiguranta si legenda obscura. Ascultam dimineata la radio, ca dupa desemnarea noului Patriarh, au inceput iar discutiile pe tema apartenentei, colaborarii cu aceasta veche institutie, ca este cert ca anumite persoane din randul clericilor au facut politie politica, mai mult decat atat, anumite dosare au ars??????, motiv pentru care nu se stie sigur daca persoana respectiva a avut dosar pentruca a fost urmarita sau pentruca era colaborator. Intr-o lume careia nu-i pasa, astfel de afirmatii raman fara ecou, altfel, astfel de afirmatii iti pot schimba viata, te pot cobori in haurile cele mai negre ale existentei tale. Ceea ce este foarte grav insa este sistemul lejer de a face afirmatii care infiereaza omul vinovat sau nevinovat, si il arunca pe valurile nesigure ale judecatii celor din jur, de la oamenii cei mai simpli care au acces la informatie, pana la cele mai inalte nivele ale societatii civile.
Si de fapt ceea ce ma deranjeaza cel mai mult este faptul ca aici e vorba de un cliseu cunoscut: aceleasi metode erau folosite pe vremuri. Se strecurau biletele pe sub usa cabinetelor ministrilor, se aruncau vorbe pe la colturi, prin secretariate, prin anumite birouri, ti se verifica biroul si seiful cu acte, erai cautat in geanta cand paraseai biroul,
iti dispareau acte, chei, stampile din birou, sau cel mai interesant ti se punea ceva in cafea si o luai razna. Deci concluzia pe care o trag acum si aici este ca practicile de intimidare/verificare/amenintare folosite atunci, sunt folosite si azi, pe scara larga, dar sub o alta denumire. Am multe exemple de oameni care au suferit din cauza unor simple afirmatii facute de altii, oameni care n-au stiut sau n-au putut sa se apere, n-au luptat pentru dreptate, sau au sfarsit tragic. Am sa povestesc alta data despre aceste cazuri.

miercuri, 12 septembrie 2007

Despre pensiile private obligatorii si facultative

Dupa cum bine stiti din 17 septembrie se declanseaza campania aderarii la pensiile private. Pentru a va informa si a aprofunda va invit sa vizitati:
http://pensiiprivate.20.forum.com/
www.freewebs.com/pensiiprivate
Daca aveti intrebari, va pot ajuta cu raspunsuri si detalii, deoarece am studiat tematica.
Daca nu aveti un agent de marketing, va recomand eu unul.

Cat de parsivi suntem cand vrem

Chiar ne place la nebunie sa jucam teatru de doi bani, sa ranjim cu gura pana la urechi, sa ne facem ca suntem buni si solidari. Intorsi din vacante exotice, am saracit brusc, ni s-au golit conturile instantaneu, ne bucuram la o suta de lei, dar incasam jumatati de mie de euro numai pentruca frecam menta, prin registre si fisiere secrete. Dar de ce te cramponezi sa pastrezi actiunile alea, da-ni-le noua, ca noi le meritam cu prisosinta.
Doar am muncit pentru ele, cand pandeam si turnam pe toata lumea, cand ne sacrificam pe la posturi prin strainataturi, pe diurna. Ne-a suras fortuna, ne-a facut oameni, noi cu ai nostri, dupa ce i-am ruinat pe altii. Ce-i care-au murit, duca-se, nu ne mai intereseaza, noi vrem rezultate, noi vrem profit, noi calcam pe cadavre, noi culegem roadele, voi ati muncit ca tampitii o viata, aici, in cladirea asta, noi aici ascultam muzica-n lift, avem hartie igienica aromata si dezodorizant in wc. Voi n-aveati nici macar sapun, nu erau fonduri, vi-l aduceati de acasa, ce stupizi erati! Mi-e sila de prostia voastra, v-ati sacrificat ca prostii, ati muncit o viata ca sa ne fie noua bine, va meritati soarta de prosti.
Morala e una singura: regretele sunt inutile.

duminică, 9 septembrie 2007

DE CE?

Simt ca ma prabusesc, dar nu am voie. Trebuie sa ma agat de marginile reale ale imaginarului, pentruca daca ma rostogolesc in gol, nu stiu cum mai ies la suprafata, nu stiu daca ma poate ajuta cineva sa ma ridic. In fiecare zi sper sa se intample o minune, dar minunile care se intampla nu sunt destul de puternice sa ma propulseze mai departe. DE CE? E intrebarea care ma chinuie de ceva timp. Este momentul sa gasesc repede raspuns la intrebare.

joi, 30 august 2007

Luxul din lumea business-ului contemporan vs. centrul Bucurestiului

S-au inmultit cladirile elegante care gazduiesc birouri de firme, cu magazine luxoase la parter. Daca acum vreo cativa ani le numarai pe degete, acum constati ca Bucurestiul este plin de astfel de cladiri, unde la intrare te intampina un miros discret de aromatizant de interior. Este incredibil cat de repede s-a evoluat in aceasta directie, in conditiile in care, Bucurestiul, vazut din alte unghiuri arata prafuit, murdar si urat mirositor.
Azi de exemplu, am trecut pe strada Academiei, prin spatele cladirii Facultatii de Arhitectura.
Era ora 16,00, afara era cald, de abia am putut inainta din cauza mirosului de reziduuri umane.
Cum este posibil in zona facultatilor din Bucuresti sa nu spele nimeni trotuarele?
In spatele blocului Eva, este acelasi miros pestilential. Nu am depistat chiar toate zonele urat mirositoare, din centrul Capitalei, dar va asigur ca centrul vechi al Bucurestiului este un nucleu de miasme urat mirositoare care depaseste orice imaginatie in timpul verii.
Pe Calea Mosilor, de asemenea, pe vremea cand se putea circula dinspre Administratia Financiara spre Hristo Botev, exista o zona de case vechi, pe partea stanga a strazii, unde langa un hotel nou costruit, balteau laturile si reziduurile umane. Intrucat la intrare in hotel erau steaguri ale diferitelor nationalitati care locuiau acolo, presupun, ma intrebam mereu, cand treceam pe-acolo si-mi acopeream nasul ca sa pot respira, ce-or crede oare oamenii astia despre noi? De ce asanarea orasului nu e treaba nimanui? De ce avem atatia angajati bugetari si privati care nu-si fac treaba?
Astept cu nerabdare momentul cand zona veche a Bucurestiului va deveni o zona pietonala eleganta si frumos mirositoare.

duminică, 26 august 2007

Despre concertele Rap Attack

Exista la inceputurile anilor '90, o mare dorinta de nou, de afirmare a trupelor de baieti care inspirati din muzica Rap americana incepeau sa compuna in stil propriu muzica de cartier, cu texte mestesugite, inspirate din viata de zi cu zi, din luptele pentru supravietuire si afirmare, intr-o societate care nu-i prea lua in seama in acea vreme. Totul era la inceput atunci. Posturile de radio private abia incepusera sa apara, cele de televiziune de asemenea, marile case de discuri inca nu erau reprezentate pe piata romaneasca, legea dreptului de autor inca nu aparuse pe la noi, abia in 1995 a intrat in forta in viata muzicala a romanilor.
DJ Adi N., fan infocat al muzicii rap, promotor al acestui gen muzical, realizatorul unei pagini de profil in revista Salut, a unei emisiuni dedicate muzicii Rap la Uni Fan Radio ( ulterior Uni Plus), ulterior editor/realizator/producator al revistei Remix, a sprijinit si a promovat la vremea respectiva formatiile de rap care apareau in viata muzicala romaneasca.
I-a intalnit pe rapperi, le-a ascultat casetele demo, i-a ajutat sa apara in emisiunile de la radio, i-a ajutat sa scoata primele casete cu muzica proprie, le-a organizat chiar cateva concerte.
Acestea au fost cunoscute sub denumirea generica de RAP ATTACK, au avut loc in Bucuresti in anii '94-'95 si s-au desfasurat la Teatrul Ion Creanga din Piata Amzei si la Cinematograful Gloria,
vis-a-vis de parcul IOR.
La primele doua concerte organizate cu concursul baietilor de la Bug Mafia, au cantat trupele Racla, Parazitii, La Familia si altii.
La concertul organizat la cinematograful Gloria au fost invitate alte trupe noi, ceea ce a creat o atmosfera foarte tensionata intre liderii genului, care nu fusesera invitati sa cante pe scena si noii veniti, care erau amenintati din toate partile. Deoarece a trebuit sa apelam la o masina a politiei la sfarsitul acestui concert, am hotarat atunci sa ne detasam un timp de aceaste activitati.
Concertele organizate in acei ani s-au bucurat de aprecierea publicului tanar, au fost mediatizate cu afise, fluturasi, concursuri cu premii organizate la radio.

E ora 14,00 intr-o duminica ploioasa

Nici nu-mi vine sa cred ca afara este o zi intunecata si urata, dupa canicula de ieri.
Suntem vesnic nemultumiti si in cautare de altceva. Cautarea in noi e singura sursa de salvare, de aici din noi poate sa apara ceva bun. Sa ne rugam pentru asta.

Moda retro

Se poarta moda retro prin anumite bloguri. Sa ne amintim de cum a inceput sa fie arhivata muzica buna. La inceput au existat discurile de vinil si benzile de magnetofon.
Noi aveam acasa un radio cu pick-up. Se deschidea capacul de deasupra si se punea discul.
Prietenii nostri cu magnetofoane, erau consemnati la petreceri sa vina cu aparatele si cu benzile. Si uite asa se asculta Adamo, Connie Francis, Johny Hallyday, Celentano, Rita Pavone, Aznavour, Beatles, Rolling Stones si multi altii.
Pe urma au aparut radio-casetofoanele. Ideea cu casetele de mici dimensiuni a prins foarte repede.
Mi-amintesc ca primul radio-casetofon mic, cu boxe si cu casti l-am adus din strainatate impreuna cu Laura Branigan si Break Dance. Dupa aceea au inceput imprimarile de la radio si numarul casetelor crestea vertiginos.
Au aparut casetofoanele duble, pe acelasi aparat putei sa asculti, dar sa si imprimi de pe o alta caseta.
Deja aparusera la inceputul anilor '80 aparatele Video-playere, casetele video au inceput sa circule, filme, concerte de muzica, totul se putea vedea acum. Am adus un aparat video-player-recorder cu mari sacrificii, cu hartii pentru vama, dar l-am adus in urma cu 19 ani si cred ca nu l-am folosit de foarte multe ori, deoarece intre timp, s-au deschis si la noi portile catre cultura muzicala, a aparut CD-player-ul, a aparut DVD-playerul, a aparut PC-ul cu toate optiunile de mai sus, cu internetul si cu posibilitatea de a asculta si vedea muzica in N! locatii.
Asa cum la inceput foloseam modem-ul pentru a transmite fax-uri, acum transmitem tot ce vrem prin e-mail. Nici nu ne dam seama ca suntem contemporanii tuturor acestor pasi facuti de societate prin perfectionarea tehnicii in fiecare zi.
Pastram adevarate colectii de discuri de vinil, de benzi magnetice, de casete audio, de CD-uri originale, de DVD-uri, iar intre timp a aparut MP3, MP4, stocare pe telefonul mobil si cate si mai cate. Oare ce mai urmeaza. What's next?

joi, 23 august 2007

Ce nu-mi place la Blogspot

Am incercat de multe ori sa vizitez alte bloguri in afara de cele deja cunoscute, din dorinta de a cunoaste. De multe ori, folosind optiunea "Urmatorul blog" am nimerit peste tot felul de obscenitati, pe mine chiar nu ma intereseaza aceste lucruri si asta ma determina sa ma limitez la cateva bloguri si-atat. Sa inteleg ca aici nu exista nici un fel de restrictii, fiecare publica ce-i trece prin cap? Se vorbea pe un alt blog despre impactul violentei si a pornografiei asupra copiilor si cat de greu este pentru parinti sa-si educe si protejeze copiii in conditiile in care ei intra in permanenta in contact cu realitatile urate oferite din belsug de societatea contemporana.
Adevarul este ca a educa un copil in ziua de azi este o adevarata profesie, dar asa a fost dintotdeauna, difera insa conditiile specifice.

duminică, 19 august 2007

Festivalul George Enescu

Astazi am vazut la tv imagini din 1964, apropos de Festivalul George Enescu, care se apropie.
Cu cata nostalgie am privit imaginile acelea care aratau Sala Palatului si Ateneul Roman.
In acei ani se construiau blocuri noi in centrul Bucurestiului, incepeau sa apara locuinte noi pentru oamenii simpli, care nu cunoscusera pana atunci notiunea de confort.
Ma bucur ca s-a mentinut traditia acestui festival si nu vreau sa cred ca face parte dintr-o campanie mediatica menita sa ne tina ocupati, ca de obicei. Vreau sa cred ca este nevoie ca romanii sa aiba acest festival in fiecare an, deoarece face parte din traditie, din eruditie, din mostenirea culturala, din tot ce are frumos acest popor.

sâmbătă, 18 august 2007

Bucurestiul meu drag

Am mers pe strazile din centrul orasului de mii de ori. Bucurestiul se schimba in fiecare zi. Dispar magazine, cofetarii, galerii de arta, apar farmacii, banci, cazinouri, hoteluri.
Ieri un domn care vorbea romaneste, dar nu era de pe la noi, cauta pe harta bulevardul Balcescu. Eram chiar acolo si omul a fost foarte fericit.
Magazinul Eva a ramas la locul lui. Unul dintre putinele magazine care au rezistat.
In locul Camerei de Comert s-a facut hotel.
Centrul vechi al orasului a intrat in reparatii generale. Abia astept inaugurarea cand va fi gata. Astept acest moment de foarte multi ani si sper sa se intample curand.
Bucurestiul are farmecul lui, cine gandeste altfel e liber s-o faca.

luni, 13 august 2007

Cineva spunea acum doua zile la radio

Transmisie in direct de la mare, la radio: e frumos aici, ne asteapta concerte si petreceri, veniti la mare, nu ezitati si nu mai credeti tot ce se spune la televizor. Adevarul este ca dupa inundatiile care au fost la mare saptamana trecuta, puteai foarte bine sa te gandesti la amanarea excursiei la mare din motive de nesiguranta, dar asa, pe cine sa mai crezi?
Deschizi radioul, auzi ceva, deschizi televizorul, vezi altceva. Daca incerci sa pui lucrurile cap la cap nu mai pricepi nimic si ai ajuns de unde ai plecat.

marți, 7 august 2007

Inflatia va creste pana la sfarsitul anului

De cativa ani de zile leul nostru greu sau Ron a crescut si la propriu dar mai ales la figurat.
In tot acest timp, vorbind cu mine insami mi-am spus, cum e posibil ca o valuta sa se intareasca daca economia nu are cresteri economice substantiale, daca exporturile nu depasesc importurile, etc. Unica explicatie care ni s-a oferit in prima parte a anului a fost ca valuta adusa in tara de cei care muncesc in strainatate este atat de substantiala incat a determinat intarirea leului fata de Euro, in consecinta si fata de dolar. Dar oare asa sa fie?
Desi leul s-a intarit, facturile la utilitati au crescut in mod alarmant. Se vorbeste de pierderi neacoperite de costuri la energia electrica. In conditiile in care Electrica face transformarile in lei la un curs al Euro mult mai mare decat cel de-acum si castiga numai din aceasta diferenta bani curati
cum e posibil sa ne ameteasca in asa hal?
De vina pentru cresterea inflatiei sunt cresterile salariale inregistrate. Unde s-au inregistrat cresteri salariale: tocmai in domeniile cele mai profitabile. Care sunt domeniile profitabile? Cele care iau pielea de pe omul de rand: furnizorii de utilitati, furnizorii de carburanti, prestatorii anumitor servicii, sectorul bancar, sectorul bugetar.

luni, 6 august 2007

A mai cazut un copac peste oameni

Anul acesta au cazut atatia copaci peste oameni, peste masini, peste case.
Eu nu-mi dau seama cum e posibil sa se stabileasca daca un copac e sanatos in interior sau daca trebuie taiat. Presupun, insa ca exista specialisti care o pot face. S-au taiat inutil atatia copaci sanatosi, iar acum se inventariaza cati au ramas si se incep replantari masive. Oare nu ar fi mai bine sa se coreleze lucrurile? Macar sa se evite caderea copacilor la bataia vantului!

vineri, 3 august 2007

Am intalnit multi bloggeri talentati

Parafrazand o vorba despre romanii fericiti care circula acum ceva timp pe la tv, afirm acum si aici ca am intalnit multi bloggeri talentati prin diversele locatii virtuale pe unde am umblat in ultimul timp. Exista foarte multa sensibilitate si spontaneitate, dorinta de a comunica si de a impartasi impresii, idei, pareri, deziderate, reusite, frustrari.
Ceea ce admir cel mai mult este abordarea directa, eleganta in exprimare, onestitatea si bunul simt.
Voi continua sa scriu in incercarea de a interactiona interesant cu cat mai multa lume.
Va doresc o zi frumoasa.

duminică, 22 iulie 2007

A scrie in blog e un fel de a-ti deschide sufletul, sau...

Exista posibilitatea de a transforma blogul intr-un jurnal de amintiri, cu riscul de a nu fi crezut daca amintirile sunt prea interesante.
Exista posibilitatea de a improviza, folosindu-ti imaginatia, experienta de viata acumulata, cultura generala, literatura citita si poti sa ai succes, sa fii descoperit, sa ai sustinatori, sau sa ramai anonim.
Exista alternativa de a scrie banalitati dragute, sau hazlii, sa-ti faci multi adepti, care sa te urmareasca si sa te aprecieze, sa colaboreze, astfel incat, transformand blogul in chat sa te faca sa te simti bine.
Exista alternativa de a fi negativist si de a critica si respinge pe toata lumea, in conditiile in care ai un blog privat, unde se patrunde numai cu parola?!?!
Exista alternativa de a scrie pasional, vulgar, oribil de citit pentru cei ce cunosc limba romana, dar cu conditia sa folosesti o locatie multinationala.
In rest exista o multime de bloguri cu diverse continuturi, unele strict profesionale, altele de informare, altele comerciale, altele de marketing, etc.

sâmbătă, 21 iulie 2007

PICTURA ON LINE

Vizitati: www.corneliu-niculescu. ro

Cel mai bun capucino

Am vizitat Stockholm-ul vechi, de cateva ori. De fiecare data m-a impresionat grandoarea palatelor vechi. Intr-o zi, am intrat intr-o cafetarie situata pe una din stradutele comerciale din orasul vechi. Acolo am baut cel mai bun capucino din viata mea.

Cel mai bun soft ice

Cea mai buna inghetata soft ice se mananca in Oslo City. Undeva la parter, pe partea dreapta, aproape de intrare este un loc unde se vinde cea mai buna inghetata. De fiecare data cand mergeam in Oslo, mancam cel putin o inghetata in Oslo City. Ma intreb oare mai exista acum?

joi, 19 iulie 2007

Am sa incep sa scriu aici, trebuie sa invat regulile

Este foarte important sa invat regulile de baza, altfel nu ma voi descurca cu noul blog.
Pentru inceput am sa postez acest mesaj si am sa revin mai tarziu.

duminică, 15 iulie 2007

Hello World!

Am facut un blog nou si sunt foarte mandra . Va doresc bloguiala placuta.

Despre mine

Fotografia mea
Sunt un om obisnuit, dar cu pretentii.