marți, 30 octombrie 2007

Cercul de maini indemanatice

Eram in clasa a doua la o scoala primara din Bucurestii Noi. In drumul spre casa, ma opream uneori la o biblioteca de cartier. Era situata intr-o camera a unei case obisnuite. Dulapuri pline de carti, imbracau peretii de jur imprejurul camerei. Imi amintesc ca iubeam locul acela plin de carti, dar nu prea intelegeam, copil fiind, de ce miroase a mancare de cartofi intr-o biblioteca plina de carti. Sunt lucruri pe care mi le-am putut explica mai tarziu. Imprumutam cate o carte si veneam cu ea acasa. Mama mea nu era foarte incantata sa rasfoiesc carti pe care le-au mai rasfoit si altii, pentru ca eram speriati de spectrul mizeriei si al bolilor de tot felul pe care razboiul le lasase mostenire omenirii in anii '50. Motiv pentru care a hotarat sa ma inscrie la Palatul Pionierilor la Cercul de maini indemanatice. A urmat o etapa frumoasa a vietii mele de copil curios si introvertit, care strabatea o data pe saptamana cu tramvaiul traseul Bucurestii Noi-Cotroceni. Totul se transforma in sarbatoare. Savuram drumul cu tramvaiul, stiam toate statiile si curbele pe care le facea acesta. Imi placea sa ma lipesc de spatarul tare al scaunului, sa ma bucur de drum si de tot ce vedeam din tramvai. Palatul Pionierilor era o lume de vis, unde te puteai considera un pic boier, in timpul orelor invatam sa coasem, sa brodam, sa crosetam, sa tesem covoare, sa facem feston si butoniere, sa coasem in puncte, sa facem broderie sparta si cate si mai cate. In timpul pauzei savuram chifla cu sunca de Praga, care era specialitatea bufetului, sau spirala cu crema.
La Palatul Pionierilor se organizau excursii pe Valea Prahovei: vizitam Casa lui Grigorescu, Inchisoarea Doftana, plecam dimineata cu punguta de mancare si cu apa la noi si ne intorceam seara. Acum mi-a venit in minte o intrebare pe care nu mi-am mai pus-o pana acum: oare cine ma astepta cand se intorcea autocarul? Cred ca tata, care lucra la Apaca, sau venea mama dupa mine? Nu-mi prea amintesc exact, dar era tare frumos.

duminică, 28 octombrie 2007

Cele mai interesante biserici pe care le-am vizitat

Intentionam de mult sa scriu despre acest subiect, dar nu i-a venit timpul pana acum.
Exista in Helsinki, o biserica sapata in munte, al carei acoperis este din sticla. Biserica te intampina solemna, de neclintit, iar o data intrat, te asezi pe banca, admiri interiorul, asculti muzica pe care orga o raspandeste cu generozitate si admiri cerul. Este o imagine unica pe care o intalnesti numai in Finlanda.
Am vizitat in Coreea de Sud un templu de-al lor, aflat in apropiere de Bussan. Aveai senzatia ca timpul s-a oprit in loc. O padure, o carare serpuita printre copaci si in varful dealului templul din lemn sculptat, pictat, decorat.
Templul mare, inconjurat de templuri mai mici, de foisoare, de fantani, de iazuri, de flori multe, craite si urzici de toate culorile. Coreenii in zi de sarbatoare vin cu mic cu mare sa viziteze templul. La ora de rugaciune, totul se calmeaza, se asterne linistea.
Mi-am amintit de mirosul si linistea manastirilor din Moldova. Mi-a fost dat sa vizitez
manastirile din Moldova: Voronetul cu peretii pictati in celebrul albastru de Voronet,
Sucevita cu peretii pictati in celebrul verde de Sucevita, Agapia cu case albe pline de begonii viu colorate in pridvoare. Suntem binecuvantati cu aceste manastiri superbe care dainuie de veacuri si ne apara natiunea de ce poate fi mai rau.

duminică, 21 octombrie 2007

Blogul si nebunia

Mai devreme, am intalnit pe un blog, comentariul disperat al unui sot, care indemna bloggerii sa nu mai scrie pe net sotiei lui, care-si zice scenarista si i-a perturbat pe toti de-acasa cu blogul ei.
Am gasit-o foarte usor de pe Google, pe WordPress. Avea vreo 67 de comentarii la o insemnare. Concluzia: Blogul si nebunia.

Afara miroase a iarna

E duminica, e ora 10,30 am, e intuneric, bate vantul, ploua, sunt 5 grade Celsius afara. Trebuie sa fii foarte motivat ca sa faci fata momentului. Daca e casa plina, nici nu bagi de seama, dar daca esti singur, s-ar putea ca amocul sa-ti dea tarcoale.
Te poti duce la biserica, sa asisti la liturghie.
In continuare, faci o prajitura, dai cu aspiratorul, citesti cartea lui Nadine de Rothschild, stai pe calculator, te uiti la tv, sau iesi in lume. Optiuni exista, dar trebuie sa te hotarasti.
Treci si manichiura pe lista. Acum hotaraste-te.

luni, 15 octombrie 2007

Amintiri din Orient

In copilarie visam cu ochii deschisi sa calatoresc in lume, in chip de interpreta de muzica de orice fel, dar n-a fost asa. Am calatorit, dar fara paparazzi la aeroport, ci in cea mai mare discretie posibila. Cand esti "femeie de afaceri" si calatoresti in interes de serviciu trebuie sa te comporti impecabil, deoarece sunt cu ochii pe tine foarte multe personaje care te pandesc la tot pasul. Nu este o misiune usoara si nu toata lumea poate sa o duca la bun sfarsit. In anul '85 a fost randul Orientului pe agenda mea. Prima calatorie in Orient a fost in Kuweit. Pe atunci Tarom-ul mergea la Abu Dhabi si de acolo in Kuweit ajungeai cu o cursa de-a lor. Aeroportul din Abu Dhabi mi s-a parut imens, atunci, pe urma aveam sa descopar ca exista altele mai mari, mai grandioase.
Am ajuns la destinatie, am trecut cu bine de vama, desi aveam mostre multe, am ajuns la hotel si pe urma m-am uitat in strada. Era un peisaj bizar. Barbati imbracati in portul traditional, cu capul acoperit de acele esarfe albe, sau alb cu rosu, fixate cu celebrul colac negru, subtire. Toate aceste accesorii, iesite parca din cartile de povesti, ma fascinau si-mi dadeam seama ca lucrurile evoluasera atat de repede incat nu avusesem timp sa ma gandesc la lumea in care plonjasem direct din avion.
Nu prea aveam timp sa stau pe ganduri, asa ca am plecat sa-i cunosc pe noii parteneri de afaceri. Pe unii i-am vizitat la ei la birou, sau la magazin, depinde, fiecare cat era de mare, pe altii i-am asteptat la biroul nostru, caci aveam in Kuweit un birou si un reprezentant, la acea vreme. Imi amintesc ca primul drum de la hotel, la biroul nostru, l-am parcurs pe jos, strabatand un traseu, care era un fel de bazar in strada, cu gramezi de imbracaminte, incaltaminte, obiecte diverse, care se vindeau direct in strada, fiind etalate pe jos, direct pe pamant. Nu mai vazusem asa ceva, pana atunci, dar obiceiul urma sa apara si la noi, dupa anii '90. Ce m-a frapat in mod deosebit au fost magazinele care vindeau aur: erau vitrine care straluceau in soare de kilograme de obiecte din aur, femeile primesc dota la casatorie kilograme de aur. Se inzorzoneaza cu cat mai mult aur, se acopera complet cu sari-uri lungi, cu saluri care le acopera complet, unele femei poarte niste masti metalice, acoperite de voaluri, astfel incat li se vad numai ochii. Dar ce ochi, ce priviri ucigatoare iti arunca, daca strabati piata de legume si fructe, imbracata casual/elegant, in tinuta europeana decenta, cu parul liber de prejudecati, insotita de un domn coleg. Barbatii trec pe langa tine cu tendinta evidenta de a te atinge in treacat, by mistake, dar nu foarte tare, deoarece pentru acest lucru pot fi aspru pedepsiti, pot face inchisoare, daca te ofenseaza in public si-i reclami. Cam asa arata lumea araba, atunci, fascinanta si parfumata. Aroma de cafea cu hell plutea prin aer amestecandu-se cu parfumul de mosc prezent la tot pasul, cu mirodeniile, cu pestele, cu maslinele, un amestec unic pe care nu-l puteai intalni decat in piata din Kuweit. Un amestec de saracie si de opulenta, de desert si de cladiri grandioase, de praf si de aur, cum se spunea pe atunci, uite ce-a facut petrolul din desert, sau cum au ajuns oamenii de pe camila direct in Rolls Royce.
Ceea ce vreau sa spun este ca am fost de cateva ori in Orient in anul '85, a fost o experienta de viata foarte interesanta, m-am simtit in siguranta acolo, dar ce-a urmat
in anii '90 si ce se intampla acum ma intristeaza. O lume mirifica distrusa de cei care au creat-o, adica de oameni.

joi, 11 octombrie 2007

Am fost singurul pasager intr-un Boeing 707

Pare incredibil, dar este adevarat. Se intampla in Ianuarie 1985, iar singurul motiv pentru care avionul ateriza in Kuwait, era faptul ca transporta flori la export, si cativa calatori de la Bucuresti si din Amman. Avioanele pe ruta aceasta erau la acea vreme Boeing-uri, avioane mari, puternice, de capacitate. Daca nu erau calatori suficienti
sau daca apareau necesitati de ultima ora, se gaseau tot felul de solutii, de exemplu odata am zburat in avion jumatate calatori/jumatate oua(cofraje cu oua-ambalate pentru export). La intoarcere nemaifiind alti calatori pentru zborul Tarom spre Bucuresti, am fost invitata la avion, mi s-a comunicat ca sunt "the only passenger", am urcat nu intr-un autobuz, ci intr-o masina de teren cu doua locuri si am vazut imensitatea de avion cu tricolorul pe coada, care m-astepta. Am fost prieteneste intampinata de echipajul format din sapte persoane, care m-au invitat sa stau langa ei, ca sa ne cunoastem, sa ne imprietenim, sa ne simtim bine. Reprezentanta Tarom din Kuwait imi spusese ceva legat de inghetul de-acasa, dar nu intelesesem exact ce se intampla . De la echipaj am aflat ca este foarte posibil sa nu putem ateriza pe Otopeni din cauza inghetului.
Era cu certitudine cea mai" buna" veste pe care-o asteptam in acel moment.
Alternativele erau: Istambul, Kogalniceanu, Sofia,Timisoara. Pana una alta avionul urma sa faca escala la Amman unde speram sa se mai urce niste calatori.
Din Amman s-a umplut avionul de chinezi care s-au descaltat, si-au aprins tigarile toti odata, in momentul cand s-a stins becul care interzicea fumatul, de-am crezut ca am nimerit in haos. In afara de faptul ca veneau din tranzit dupa cine-stie-cate-ore-de asteptare, iar tigarile si-asa parfumate si le ungeau cu celebrele lor unguente mentolate
au inceput chinezii nostri sa emane niste mirosuri de nu mai stiai pe unde sa te ascunzi in avion. In tot amalgamul acesta de stari confuze a aparut anuntul capitanului: vom face escala la Istambul, deoarece nu putem ateriza pe Otopeni. Am fost sfatuiti sa ne lasam toate bagajele la bord, inclusiv bagajele de mana, am fost preluati de un autobuz si condusi la un hotel la malul marii unde ni s-a asigurat"accomodation".
Am ocupat o camera impreuna cu o romanca, care se intorcea de la sot din Amman,
aceasta era posesoarea a doua haine de piele purtate una peste alta, din motive de vama. Am spus acest lucru, nu din rautate, ci din simplul motiv,ca dupa ce ne-am facut dus, fiecare s-a imbracat pentru culcare cu ce-a gasit,eu in prosop si in pardesiu, iar ea in hainele de piele.
In fine, a doua zi dimineata, dupa micul dejun, am fost la un moment dat transportati la aeroport, am urcat in avion si urma sa aterizam undeva, dar nu se stia exact unde.
Dupa ce am ajuns aproape de Otopeni, care era oglinda, ne-am indreptat spre Timisoara, avionul a ratat aterizarea, a spus ca mai incearca odata, iar la un moment dat tipul din echipaj care statea langa mine imi spune: uite, se vede turnul, turnul de pe Otopeni. Am crezut ca glumeste, dar el stia ce stia, pentruca intr-adevar capitanul constient de faptul ca avionul nu mai avea benzina, iar aeroportul din Timisoara ii era necunoscut pentru o aterizare pe gheata, a decis sa se intoarca tacit si sa aterizeze pe oglinda de pe Otopeni.
Dupa asteptarea familiei si vanarea unui taxi de ocazie a urmat o calatorie inghetata prin Bucurestiul oglinda. In fata Arcului de Triumf ,Dacia noastra a patinat si s-a intors
cu 180 de grade de era sa intram in troleibuz. Cand am ajuns in cartier, la doua strazi distanta omului i s-a rupt cureaua de transmisie. Aveam senzatia ca nu mai ajung acasa. In final, bagajele mi-au fost scoase din masina si duse acasa cu sania.
Cand am ajuns acasa am simtit ca m-am nascut din nou.

Am survolat Libanul cand incepusera ostilitatile

Asteptam in aeroportul din Larnaca sosirea avionului pentru a ne intoarce acasa. Ni s-a comunicat ca intarzie din motive necunoscute. Orele treceau, asteptarea este intotdeauna grea cand te-ntorci acasa, dupa cateva saptamani de absenta, ai impresia ca nu mai rezisti efortului de a-ti stapani pornirile firesti de revolta. La un moment dat ni s-a comunicat ca in Liban au inceput ostilitatile, ca avioanele nu au voie sa survoleze zona,iar avionul nostru trebuia sa vina pe-acolo si pe urma sa se-ntoarca tot pe-acolo.
Eram demoralizati, nu stiam ce va urma, nu ne dadeam seama cum ar fi mai bine, sa nu zburam deloc, sau sa zburam printre tiruri de artilerie. Dupa alte ore de asteptare ni s-a comunicat ca a aterizat avionul nostru. Se intunecase deja, primisera acceptul de a zbura dupa lasarea intunericului. Nu-mi amintesc exact daca avionul a mai facut vreo escala,cert este ca dupa o noapte de cosmar am ajuns acasa in Otopeni a doua zi, dimineata si pe urma am mers la birou.

Nicosia-Capitala insulei Cipru

Avionul a aterizat pe aeroportul militar din Larnaca. Tot drumul spre Nicosia era pazit de o parte de catre armata cipriota, de partea cealalta de catre armata turca. Era destul de straniu, stiam ca fusese razboi, ca Ciprul era impartit in doua, de o parte grecii si de cealalta turcii, dar una e sa ti se povesteasca acest lucru si altceva este sa vezi cu ochii tai. Nicosia era impartita in doua, cu saci de nisip si sarma ghimpata. De o parte erau soldati ciprioti, iar de cealalta soldati turci. Ma rugam in sinea mea sa nu se intample nimic cat sunt eu acolo. Sentimentul de nesiguranta plutea in atmosfera. Am cunoscut oameni care facusera averi in Famagusta, iar cand au trebuit sa paraseasca orasul nu au putut lua nimic cu ei in afara de familie. Nu au luat nici casele, nici pamantul, nici banii din banca, nici bijuteriile din seifuri, au plecat cu ce-aveau pe ei si-atat. Apoi au pornit de la 0 in Larnaca, sau in Limassol, sau in Nicosia. La vremea aceea in Nicosia se construia mult. Pe langa casele vechi, traditionale, se construiau blocuri cu cateva etaje care trebuiau sa adaposteasca refugiatii. Toate casele din Cipru foloseau energia solara in anii '70. Energia electrica se facea din petrol, apa de baut care se vindea in magazine era mai scumpa ca vinul, iar masinile aveau volanul pe dreapta. In rest mai exploda cate o bomba din cand in cand, in locul pe unde trecusesi cu o zi inainte, sau in restaurantul in care mancasesi cu o zi inainte.
La caderea serii se auzeau in difuzoare rugaciunile din moscheile turcesti, din partea cealalta a orasului.
As fi putut sa merg sa vizitez orasele din zona ocupata de turci, dar n-am facut-o niciodata, cred ca n-as fi putut sa asist la dezastrul instalat de o forta oculta in locuri in care oamenii isi construisera o civilizatie.

Targul de la Salonic

A fost o vreme, cand in fiecare Septembrie, mergeam la Targul de la Salonic.
Eram cazati la un hotel unde patronul D-l Ion era roman.Stateam cate doua sau trei persoane in camera, functie de gradul de ocupare al hotelului. La targ programul era dimineata si dupa-amiaza, cu o pauza de pranz. Am intalnit o multime de romani care veneau acolo sa-si intalneasca conationalii, sa vorbeasca romaneste. Veneau calugari romani de la Muntele Athos, dornici sa ne intalneasca si sa afle ce mai e pe acasa.
Acolo in Salonic am descoperit pentru prima data ce inseamna atmosfera greceasca, plina de aromele mancarurilor grecesti intalnite la tot pasul, de muzica greceasca, care razbate din difuzoare, de parfumul florilor colorate care impodobesc casele , curtile si
strazile.
La caderea serii, toate tavernele din oras se umpleau de oamenii iesiti cu mic cu mare
sa se bucure de viata. Atunci am auzit pentru prima data de Halkidiki, mi se parea ca e raiul pe pamant. Acum toata lumea merge acolo, pe vremea aceea era un tabu.

Ce spun coreenii despre femeile din Romania

Este proverbiala frumusetea femeilor din Romania. Este adevarat ca de foarte multe ori, daca acest subiect este deschis de catre oamenii de afaceri care ne viziteaza tara, poti fi pusa in situatii delicate. Asa mi s-a intamplat si mie cu un domn care fusese la noi in tara de cateva ori, avusese nu stiu ce experiente neplacute in vama si pe care l-am convins ca ce i s-a intamplat a fost un caz izolat si-ar face bine sa-l uite, pentru ca Romania este o tara cu oameni civilizati si primitori, etc., etc.
Dupa ce s-a calmat omul si a revenit la sentimente pro Romania, la un moment dat i s-a luminat fata si i-a spus secretarei sale: stii, femeile din Romania sunt foarte frumoase, poarta pantaloni mulati pe forme si nu li se vad urmele chilotilor. Eu am crezut ca n-aud bine, desi inteleg engleza vorbita de orice natie, inclusiv de coreeni. M-am gandit chiar ca poate omul a degustat ceva mai tare inainte sa ne intalnim, dar el vorbea foarte serios si preocupat de gravitatea si complexitatea situatiei. M-am straduit sa deviez de la subiect, am reusit bineinteles, dar am simtit un nod in gat si m-am intrebat: oare acesta este singurul detaliu care caracterizeaza femeile unei natiuni? Este oare un detaliu de referinta atat de semnificativ?

Am stat intr-un hotel de c.... pentruca nu mai erau locuri in Ambasada.

A fost o vreme cand noi, romanii, mergeam in delegatii de contractare in tari straine si deoarece era bine ca valuta sa reintre in vistieria tarii, eram obligati sa ne cazam la ambasade sau la resedintele acestora. Pentru cei care nu stiu cum era inainte, este bine de stiut ca numai cu negatie de la Ambasada, te puteai caza la hotel, altfel, trezeai suspiciuni, erai supravegheat, nu-ti ajungeau banii de cazare pt hotel, trebuia sa mai pui de la tine, oricum nu era bine sa incalci regulile jocului.
Regulile de protocol cereau ca inainte de a merge sa te cazezi la Ambasada X, sa transmiti in scris data sosirii si a plecarii, pentru confirmare.
Intr-una din delegatii, cand am ajuns seara tarziu la poarta Ambasadei, am sunat, a iesit portarul, a deschis usita mica pentru vizitatori nocturni, sau pentru posta, i-am spus cine suntem, iar el in loc sa ne deschida, ne-a informat ca acolo este plin, nu mai sunt apartamente goale, ca trebuie sa mergem sa ne cazam la Hotelul Pissa. Partenerii nostri de afaceri care ne preluasera de la aeroport, cu ceva ore inainte, pentruca aeroportul era in alta parte, s-au inverzit la fata la auzirea denumirii hotelului, au inceput sa vocifereze, ca ei acolo nu ne duc, ca-si asuma riscul sa ne cazeze la alt hotel, pe care-l stiam, dar care scumpise camerele intre timp si nu mai avea conventie
cu Ambasada in acel moment.
Marturisesc ca in acel moment, din teama de a mi se fi intins o cursa, am spus raspicat: mergem la hotelul Pissa , acum pentruca e tarziu si pentruca asa au hotarat EI, iar maine vom vedea ce e de facut.
Hotelul era undeva la marginea orasului. O receptie de hotel bizara, o receptionera care se uita sui, multe fete tolanite pe niste canapele, am crezut ca sunt rudele femeii de la receptie. Am uitat sa amintesc ca primisem la aterizarea avionului un buchet de flori imens si superb, pe care-l aveam cu mine, bineinteles.
Eram cu un director de la o fabrica de materiale de lenjerie de pat.
Ne-au dat cheile de la camere, am intrat in camera mea si-am ramas socata.
Camera era toata rosie pe dinauntru, cu draperie, cuvertura, covor,etc.
Am crezut ca-i o intamplare, l-am sunat pe directorul de fabrica, dupa ce in prealabil am dezinfectat receptorul telefonului cu spirt, mi-a confirmat ca si la el e la fel, am hotarat sa ne culcam fiecare pe unde o putea si a doua zi vom vedea ce facem.
Marturisesc ca am pus buchetul pe pat si ma gandeam ce ironie a soartei sa am asa flori frumoase si sa fiu obligata sa stau intr-asa o vagauna mizerabila.
N-am dezpachetat nimic, mi-era sila sa ating orice obiect din camera aceea , am dezinfectat cu spirt si cu Lara, tot ce era pe-acolo, cred c-am dormit in fotoliu, abia asteptam sa se faca ziua sa dispar de-acolo, a doua zi aveam intalniri aranjate pentru toata ziua, deci era program plin.
Am suportat cu stoicism glumele si comentariile altor parteneri de-ai nostri de afaceri, care stiau ce hram poarta hotelul, am vazut cu ochii mei cum veneau taxi-urile, fluierau si fetele ieseau din hotel. Eram revoltata ca n-aveam nevoie de o astfel de experienta, dar auzisem atatea povesti la colegele mele de birou, care in marile orase ale lumii erau obligate din ratiuni de economie, sa se cazeze in hoteluri ieftine unde de obicei erau c..... incat ma gandeam ca trebuia odata si-o data sa mi se intample si mie.
Am mai suportat o noapte cu stoicism, pe urma am coborat, am platit hotelul, ne-am mutat cu ajutorul unui angajat al unei firme partenere, ne-am cazat la alt hotel, am sunat la ambasada si-am spus, noi ne-am mutat, sa fim mai in centru, altfel ne costa mult transportul (am mintit pentruca altfel cine-stie-ce-povesti ne puneau in carca).
Toti clientii nostri au rasuflat usurati cand le-am spus ca ne-am mutat.
Un domn in varsta, care mi-era foarte drag si avea o sotie, o adevarata doamna, mi-a spus urmatorul lucru : Niciodata cand mai vii la noi in tara sa nu mai stai in acel hotel. Nu e pentru tine.
Sunt perfect constienta de faptul ca umilinta mai mare ca asta nici ca se putea, dar asa erau vremurile pe-atunci, oare acum sunt altfel?

luni, 8 octombrie 2007

Coreea de Sud

Uneori am impresia ca spun lucruri pe care le-am mai povestit de sute de ori, dar se pare ca acest lucru se intampla numai in mintea mea.
Ce m-a impresionat in Coreea de Sud a fost in primul rand modul de extindere a pamantului in apa. Ei construiesc pamantul in apa: consolideaza malurile apei, pun pietris, pun pamant si astfel construiesc pamant in apa.
In al doilea rand m-a impresionat cum isi protejeaza copacii de furia vanturilor oceanice.
Copacii sunt inconjurati de garduri metalice, destul de inalte, menite sa-i sustina si sa-i apere de intemperii.
In al treilea rand m-a impresionat curatenia masinilor, spalate si lustruite zilnic, dimineata.
Coreenii sunt oameni simpatici, scoliti, politicosi, muncitori, cu un respect deosebit pentru noi romanii, cu mici exceptii cauzate de experiente nefericite prin vama, prin hoteluri, pe strada, etc.( E bine cand ii convingi sa nu extrapoleze asupra a tot ce tine de Romania)
Femeile coreene sunt grabite tot timpul, brunete, in general tunse drept, scurt, imbracate in pantaloni in proportie de 90%, cred. In zilele de sarbatoare apar pe strazi sau in metrou si adevaratele doamne coreene, elegante,coafate, toate purtand
celebrele genti de marca (originale sau false-who knows?).
Ceea ce mi s-a parut fantastic in statiile lor de metrou, in Seoul, este faptul ca exista dulapuri cu carti, nu ziare, reviste, ci carti groase de citit cat astepti metroul, iar cand acesta vine, pui cartea la loc in dulap, caci maine cand vii din nou o gasesti acolo ca la tine acasa.
Despre bucataria coreeana ce sa spun, exista un cuvant definitoriu " HOT". Se mananca atat de condimentat incat mi s-a intamplat intr-un restaurant sa fiu obligata sa scot literalmente din gura continutul, deoarece altfel cred ca as fi sucombat de iutime pe-acolo, iar eu am niste fixisme foarte bine puse la punct in ceea ce priveste mancatul pe meleaguri straine, astfel incat, pentru prima oara in viata mea am preferat sa fac deliciul asistentei din restaurant, decat sa mor cu zile.
Ar fi multe de povestit, mai ales cum arata piata de legume si fructe si alge si peste si castane coapte, dar cel mai interesant mi s-a parut sa vezi stradute pline de magazine
in fata carora se afla mormane de ardei kapia rosu-grena, din care in niste masini de tocat/faramitat/amestecat se face boia. Nicaieri in lume nu am vazut asa o productie mare de boia de ardei iute, care combinata cu usturoi si alte piperuri va dati seama ce rezulta.Coreenii mananca frunze de diverse urzici si salate in care aseaza un amestec de carne de vaca, alge, condimente, uneori orez, le infasoara si le inghit aproape intregi, pentru ca toata usturimea si fierbinteala de la condimente sa ajunga direct in stomac.
Supa de alge marine este considerata indispensabila vietii cotidiene a coreenilor, contine proteine, minerale, vitamine.
Fiecare natiune isi are mancarurile sale traditionale si obiceiuri de viata mai mult sau mai putin sanatoase.
Am avut un sentiment ciudat cand eram in metroul coreean. Acolo noi eram exceptiile, iar ei toti erau aproape la fel. Copiii coreeni ne priveau ciudat, isi dadeau coate unii altora.
A fost o experienta de viata adaugata celorlalte.

Despre mine

Fotografia mea
Sunt un om obisnuit, dar cu pretentii.