joi, 11 octombrie 2007

Am fost singurul pasager intr-un Boeing 707

Pare incredibil, dar este adevarat. Se intampla in Ianuarie 1985, iar singurul motiv pentru care avionul ateriza in Kuwait, era faptul ca transporta flori la export, si cativa calatori de la Bucuresti si din Amman. Avioanele pe ruta aceasta erau la acea vreme Boeing-uri, avioane mari, puternice, de capacitate. Daca nu erau calatori suficienti
sau daca apareau necesitati de ultima ora, se gaseau tot felul de solutii, de exemplu odata am zburat in avion jumatate calatori/jumatate oua(cofraje cu oua-ambalate pentru export). La intoarcere nemaifiind alti calatori pentru zborul Tarom spre Bucuresti, am fost invitata la avion, mi s-a comunicat ca sunt "the only passenger", am urcat nu intr-un autobuz, ci intr-o masina de teren cu doua locuri si am vazut imensitatea de avion cu tricolorul pe coada, care m-astepta. Am fost prieteneste intampinata de echipajul format din sapte persoane, care m-au invitat sa stau langa ei, ca sa ne cunoastem, sa ne imprietenim, sa ne simtim bine. Reprezentanta Tarom din Kuwait imi spusese ceva legat de inghetul de-acasa, dar nu intelesesem exact ce se intampla . De la echipaj am aflat ca este foarte posibil sa nu putem ateriza pe Otopeni din cauza inghetului.
Era cu certitudine cea mai" buna" veste pe care-o asteptam in acel moment.
Alternativele erau: Istambul, Kogalniceanu, Sofia,Timisoara. Pana una alta avionul urma sa faca escala la Amman unde speram sa se mai urce niste calatori.
Din Amman s-a umplut avionul de chinezi care s-au descaltat, si-au aprins tigarile toti odata, in momentul cand s-a stins becul care interzicea fumatul, de-am crezut ca am nimerit in haos. In afara de faptul ca veneau din tranzit dupa cine-stie-cate-ore-de asteptare, iar tigarile si-asa parfumate si le ungeau cu celebrele lor unguente mentolate
au inceput chinezii nostri sa emane niste mirosuri de nu mai stiai pe unde sa te ascunzi in avion. In tot amalgamul acesta de stari confuze a aparut anuntul capitanului: vom face escala la Istambul, deoarece nu putem ateriza pe Otopeni. Am fost sfatuiti sa ne lasam toate bagajele la bord, inclusiv bagajele de mana, am fost preluati de un autobuz si condusi la un hotel la malul marii unde ni s-a asigurat"accomodation".
Am ocupat o camera impreuna cu o romanca, care se intorcea de la sot din Amman,
aceasta era posesoarea a doua haine de piele purtate una peste alta, din motive de vama. Am spus acest lucru, nu din rautate, ci din simplul motiv,ca dupa ce ne-am facut dus, fiecare s-a imbracat pentru culcare cu ce-a gasit,eu in prosop si in pardesiu, iar ea in hainele de piele.
In fine, a doua zi dimineata, dupa micul dejun, am fost la un moment dat transportati la aeroport, am urcat in avion si urma sa aterizam undeva, dar nu se stia exact unde.
Dupa ce am ajuns aproape de Otopeni, care era oglinda, ne-am indreptat spre Timisoara, avionul a ratat aterizarea, a spus ca mai incearca odata, iar la un moment dat tipul din echipaj care statea langa mine imi spune: uite, se vede turnul, turnul de pe Otopeni. Am crezut ca glumeste, dar el stia ce stia, pentruca intr-adevar capitanul constient de faptul ca avionul nu mai avea benzina, iar aeroportul din Timisoara ii era necunoscut pentru o aterizare pe gheata, a decis sa se intoarca tacit si sa aterizeze pe oglinda de pe Otopeni.
Dupa asteptarea familiei si vanarea unui taxi de ocazie a urmat o calatorie inghetata prin Bucurestiul oglinda. In fata Arcului de Triumf ,Dacia noastra a patinat si s-a intors
cu 180 de grade de era sa intram in troleibuz. Cand am ajuns in cartier, la doua strazi distanta omului i s-a rupt cureaua de transmisie. Aveam senzatia ca nu mai ajung acasa. In final, bagajele mi-au fost scoase din masina si duse acasa cu sania.
Cand am ajuns acasa am simtit ca m-am nascut din nou.

Niciun comentariu:

Despre mine

Fotografia mea
Sunt un om obisnuit, dar cu pretentii.