joi, 11 octombrie 2007

Am stat intr-un hotel de c.... pentruca nu mai erau locuri in Ambasada.

A fost o vreme cand noi, romanii, mergeam in delegatii de contractare in tari straine si deoarece era bine ca valuta sa reintre in vistieria tarii, eram obligati sa ne cazam la ambasade sau la resedintele acestora. Pentru cei care nu stiu cum era inainte, este bine de stiut ca numai cu negatie de la Ambasada, te puteai caza la hotel, altfel, trezeai suspiciuni, erai supravegheat, nu-ti ajungeau banii de cazare pt hotel, trebuia sa mai pui de la tine, oricum nu era bine sa incalci regulile jocului.
Regulile de protocol cereau ca inainte de a merge sa te cazezi la Ambasada X, sa transmiti in scris data sosirii si a plecarii, pentru confirmare.
Intr-una din delegatii, cand am ajuns seara tarziu la poarta Ambasadei, am sunat, a iesit portarul, a deschis usita mica pentru vizitatori nocturni, sau pentru posta, i-am spus cine suntem, iar el in loc sa ne deschida, ne-a informat ca acolo este plin, nu mai sunt apartamente goale, ca trebuie sa mergem sa ne cazam la Hotelul Pissa. Partenerii nostri de afaceri care ne preluasera de la aeroport, cu ceva ore inainte, pentruca aeroportul era in alta parte, s-au inverzit la fata la auzirea denumirii hotelului, au inceput sa vocifereze, ca ei acolo nu ne duc, ca-si asuma riscul sa ne cazeze la alt hotel, pe care-l stiam, dar care scumpise camerele intre timp si nu mai avea conventie
cu Ambasada in acel moment.
Marturisesc ca in acel moment, din teama de a mi se fi intins o cursa, am spus raspicat: mergem la hotelul Pissa , acum pentruca e tarziu si pentruca asa au hotarat EI, iar maine vom vedea ce e de facut.
Hotelul era undeva la marginea orasului. O receptie de hotel bizara, o receptionera care se uita sui, multe fete tolanite pe niste canapele, am crezut ca sunt rudele femeii de la receptie. Am uitat sa amintesc ca primisem la aterizarea avionului un buchet de flori imens si superb, pe care-l aveam cu mine, bineinteles.
Eram cu un director de la o fabrica de materiale de lenjerie de pat.
Ne-au dat cheile de la camere, am intrat in camera mea si-am ramas socata.
Camera era toata rosie pe dinauntru, cu draperie, cuvertura, covor,etc.
Am crezut ca-i o intamplare, l-am sunat pe directorul de fabrica, dupa ce in prealabil am dezinfectat receptorul telefonului cu spirt, mi-a confirmat ca si la el e la fel, am hotarat sa ne culcam fiecare pe unde o putea si a doua zi vom vedea ce facem.
Marturisesc ca am pus buchetul pe pat si ma gandeam ce ironie a soartei sa am asa flori frumoase si sa fiu obligata sa stau intr-asa o vagauna mizerabila.
N-am dezpachetat nimic, mi-era sila sa ating orice obiect din camera aceea , am dezinfectat cu spirt si cu Lara, tot ce era pe-acolo, cred c-am dormit in fotoliu, abia asteptam sa se faca ziua sa dispar de-acolo, a doua zi aveam intalniri aranjate pentru toata ziua, deci era program plin.
Am suportat cu stoicism glumele si comentariile altor parteneri de-ai nostri de afaceri, care stiau ce hram poarta hotelul, am vazut cu ochii mei cum veneau taxi-urile, fluierau si fetele ieseau din hotel. Eram revoltata ca n-aveam nevoie de o astfel de experienta, dar auzisem atatea povesti la colegele mele de birou, care in marile orase ale lumii erau obligate din ratiuni de economie, sa se cazeze in hoteluri ieftine unde de obicei erau c..... incat ma gandeam ca trebuia odata si-o data sa mi se intample si mie.
Am mai suportat o noapte cu stoicism, pe urma am coborat, am platit hotelul, ne-am mutat cu ajutorul unui angajat al unei firme partenere, ne-am cazat la alt hotel, am sunat la ambasada si-am spus, noi ne-am mutat, sa fim mai in centru, altfel ne costa mult transportul (am mintit pentruca altfel cine-stie-ce-povesti ne puneau in carca).
Toti clientii nostri au rasuflat usurati cand le-am spus ca ne-am mutat.
Un domn in varsta, care mi-era foarte drag si avea o sotie, o adevarata doamna, mi-a spus urmatorul lucru : Niciodata cand mai vii la noi in tara sa nu mai stai in acel hotel. Nu e pentru tine.
Sunt perfect constienta de faptul ca umilinta mai mare ca asta nici ca se putea, dar asa erau vremurile pe-atunci, oare acum sunt altfel?

Niciun comentariu:

Despre mine

Fotografia mea
Sunt un om obisnuit, dar cu pretentii.