sâmbătă, 22 noiembrie 2008

Inceput de poveste (reloaded)

Imaginile incepusera sa mi se-mpleticeasca-n minte, simteam o nevoie imensa sa ies la aer curat, sa ma uit inainte si sa jur ca am sa plec, sa las totul in urma, fara regrete, fara remuscari, fara plansete, fara cuvinte. Imi alegeam in fiecare zi o alta zi, imi promiteam ca maine am sa-mi iau cateva lucruri si am sa ies pe usa, fara sa ma uit inapoi, am sa plec pentru totdeauna, fara sa-mi pese de ce las in urma mea, dar niciodata n-am putut sa fac acest lucru. Mereu m-am intors cu gandul la mare, cand alergam cu bicicleta aia dubla si caraghioasa si am strabatut litoralul de la un capat la altul in arsita zilei si m-am ars pe brate si pe umeri, eram ca o piersica coapta pe spate, am facut insolatie cu febra si frisoare si am crezut ca am sa mor, dar erai langa mine si ma ingrijeai cu cearsafuri ude si cu limonade si cred ca de aceea nu am reusit sa plec niciodata.
Simteam nevoia sa plec, dar mi-aminteam Manastirea Agapia unde am vrut sa ne casatorim religios, dar aveam numai blugii la mine si ar fi trebuit sa imprumut o fusta de la maicute, dar am zis ca nu putem sa facem una ca asta, ar insemna sa-i necajim pe parinti si am ramas, desi eram suparata, erai foarte gelos, banuiai fiecare barbat, fiecare prieten, erai bolnav de gelozie, m-am speriat ce scene faceai. Am vrut sa renunt, ma hotarasem sa rupem logodna, ce rost avea sa ne chinuim, dar erai disperat, nu vazusem in viata mea un om atat de disperat, cred ca m-a induiosat disperarea ta si stii ce m-a induiosat in aceeasi masura? M-a induiosat faptul ca nimanui nu-i pasa de tine, nimeni nu te ingrijea, am simtit acest lucru si atunci ti-am luat lucrurile acasa la mine si le-am spalat. A fost ceva spontan, sa traversez Bucurestiul cu lucrurile tale, sa ti le aduc pe urma spalate, calcate, chiar nu stiu ce mi-a venit, nici nu stiu daca meritai acest lucru, dar cred ca instinctul mi-a dictat ce trebuie sa fac, n-am stat prea mult pe ganduri. Au fost multe clipe frumoase, atunci cand ploua afara si toata casa mirosea a ulei de pictura, chiar parul iti mirosea a ulei si a vernis si a sicative, era un miros anume care nu se uita asa usor. A fost si multa nebunie, mereu spuneai ca pictorii sunt nebuni, ani de zile m-am obisnuit cu gandul acesta, dar toate au o limita, sa stii, nu poti sa-mi reprosezi ca nu te-am avertizat de-atatea ori.

Later edit: Dupa ce ma superi, imi umpli casa de flori, asa se-ntampla de ani de zile.
Oare asa merit eu?

Niciun comentariu:

Despre mine

Fotografia mea
Sunt un om obisnuit, dar cu pretentii.