miercuri, 7 octombrie 2009

De zi cu zi

Sunt zile cand nu pot sa scriu nimic. Astazi am putin timp la dispozitie si usurinta de a scrie cate ceva, in general scriu ceea ce gandesc, destul de cenzurat. Pentru ca asa m-am obisnuit sa scriu, cu masura. Sa nu fie anost, dar nici foarte personal. Ca nu-mi pot permite; nu stiu cine ma citeste si ce replica imi poate da, deoarece eu primesc replici rautacioase si cand scriu lucruri normale si asta pentru ca ura unora este nestavilita si de neinteles pentru mine. Inteleg sa fii blamat atunci cand gresesti cu ceva, dar simpla prezenta a ta intro blogosfera imensa care deranjeaza pe unii si altii mi se pare a fi greu de inteles. Si faptul ca in acest fel sunt informata despre ultimele reusite ale unora si altora in viata personala mi se pare total aiurea. Dar hartuiala este inteleasa de catre fiecare in felul lui. Renunt la acest subiect penibil acum.

Ieri am fost la dentistul meu drag, un bun prieten care-mi aranjeaza dintii astfel incat sa am un aspect ingrijit(as fi zis comercial, dar n-as vrea sa se interpreteze cumva). De la metrou am mers pe jos intro zi superba de octombrie, cu parcul pe dreapta la dus. Cand mergeam acolo observasem in fata mea un grup de doi oameni foarte in varsta insotiti de o persoana care parea a fi un fel de insotitor. Cei doi oameni in varsta erau imbracati amandoi in sacouri de vara de culoare deschisa, culoare natur. Isi tarau corpurile imbatranite cu multa distinctie. Eu am ajuns la cabinet printre telefoane primite si ocolind trotuarul unde se spargea asfaltul si era praf numai nociv de intrat in ochi.
Am profitat ca iesea cineva si n-am mai sunat la interfon. La cabinet lume multa ca de obicei. La putin timp in cabinet au intrat si cei trei intalniti pe drum. M-am ridicat de pe banca, le-am facut loc sa se aseze comod si pe urma m-am asezat si eu langa ei. In dreapta mea se afla domnul, langa el doamna care mai ofta, mai spunea cate ceva. Insotitoarea se asezase pe bancuta de la cuier. Doamna ar fi avut cred pofta sa discute, sa fie bagata in seama, dar nu ma simteam in stare de dialog. Pe urma am intrat in cabinet, domnul doctor a rezolvat o urgenta, mi-a facut o verificare de rutina, a mai descoperit cate ceva si pe urma am negociat urmatoarea vizita. Am glumit putin: eu stiu ca el vine la cabinet cu noaptea in cap de o viata, iar el stie ca eu nu pot veni chiar atunci, un pic mai tarziu. Intre timp mi-a marturisit ca cei doi sufera de Alzheimer, domnul tocmai intrase in cabinet. L-am complimentat ca este atat de elegant. Ne-a raspuns ca asa s-a obisnuit de o viata. Pe urma le-am urat tuturor numai bine, i-am zambit doamnei in sacou alb-natur care avea o privire pierduta si am plecat. Pe drum am vazut alti batrani care se deplasau greu, unii insotiti, altii singuri.
Si ma gandeam ca batranetea este o haina grea pe care unii o poarta mai usor, altii mai greu, iar altii nu o mai poarta deloc.

Niciun comentariu:

Despre mine

Fotografia mea
Sunt un om obisnuit, dar cu pretentii.