marți, 13 aprilie 2010

Bunicul si florile de cires

Lotica, asa o alinta bunicul din Bucurestii Noi. Era un munte de om, cu o frunte lata, cu maini puternice, fierar de meserie. Topea metalul pana la incandescenta, il transforma in diverse forme ciudate si apoi arunca obiectul in galeata cu apa. Acesta se racea sfaraind…Uneori facea nituri, iar nepoata ii dadea tarcoale privind fascinata cum metalul se aprinde si se stinge.
Bunicul fusese pe front, luptase cand cu nemtii, cand impotriva lor, iar rusii cand ii erau prieteni, cand dusmani. Lotica nu prea intelegea aceste lucruri care se invarteau in capul ei micut de copil de patru ani. Intro zi bunicul a facut potcoave de cai ceea ce a starnit admiratia fetitei care nu se mai desprindea de-acolo din atelierul bunicului fierar.
Bunicii aveau o casa modesta facuta de bunicul cu mana lui si o gradina frumoasa cu multi pomi fructiferi si cu flori. Mai intai inflorea liliacul, apoi stanjeneii, crinii, margaretele, iasomia si trandafirii. Bunicul facuse bolta de vita de vie, avea ciresi, pruni, visini, corcodusi, un nuc batran.

In curte avea un put cu apa foarte gustoasa. Vara punea sticle de bautura la racit in galeata putului si o adancea in apa rece.
Copiii nu aveau voie sa umble singuri la put. Aceasta era regula numarul unu.
In curte era un leagan de metal cu scaunul de lemn, facut tot de bunicul. Copiii bunicului obisnuiau sa se dea nebuneste in leagan, adica sa se invarteasca de jur-imprejur…dar nepotii nu aveau voie sa faca acest lucru. Aceasta era regula numarul doi.
Nimeni nu avea voie sa manance fructe necoapte din copaci, nimeni nu avea voie sa vandalizeze copacii fara stirea bunicului. Aceasta era regula numarul trei.
In curtea casei exista o magazie cu dulapuri vechi in ale caror sertare se gaseau tot felul de minuni. Lotica era innebunita sa scotoceasca pe-acolo, dar bunicul nu era foarte incantat s-o lase sa se urce pe lazi si pe dulapuri nesupravegheata. Aceasta era regula numarul patru.
Beciul din bucatarie era o alta atractie pentru nepoti, dar atunci cand se tinea chepengul deschis pentru aerisire, imediat se instala o alta restrictie care de fapt era regula numarul cinci: copiii nu au voie singuri in beci.
Era frumos la bunici, dar era si militarie.
Intrun an cand ciresii incepusera sa se scuture si fructe mici aparusera prin copaci, nepotii au ramas cateva zile sa doarma la bunici. Parintii se mutau la bloc intrun alt cartier. Afara ploua si in gradina era mult noroi. Bunicul a plecat cu treburi, iar nepotii au dat iama prin ciresi noroindu-se pana-n dinti…la intoarcere bunicul s-a facut negru de suparare, iar nepotii nu stiau cum sa dispara mai repede de-acolo de rusine. Lotica n-a stiut niciodata daca bunicul i-a iertat…

4 comentarii:

starsgates spunea...

:)Ce norocoşi sunt nepoţii care au bunici!:)

greenfield spunea...

Da, ai dreptate Stargates!
E mare lucru...si pentru bunici, dar mai ales pentru nepoti!:)

petrisor spunea...

Da asa este frumoaselor.Timpul parshiv si pe tacute lucreaza constiincios si fara program (si nu se plinge)uni-l aplauda alti-l hulesc el are treaba lui si nu se uita-n partzi doar aplecat cu sirg la roata ce-o are de-ntors.Nu-i de hulit nu-i de plins ( gura!)e de-nteles se stiau regulile jocului inca de pe vremea cind ascultam povesti(doar n-ati crezut ca povestile erau dor de adormit copiii) si se termina cu ‘au trait pina la .
Dar cum ati vrea sa fie? Ca dupa atatia ani de experienta de viata, si frumoase foc ramanind ,ati fi ca niste flori mari si vrajite de care n-ar mai avea scapare nimeni.
Barbatii tineri sau mai trecuti ar fi inebuniti de parfumul tulburator al iubirii voaste adulte al florilor voastre implinite si tinerele fete ar astepta sute de ani ca iubirea lor sa se mai rasara(si-asa netul e o vale a plingerii..).Sau poate ati vrea ca si noi barbatii sa ramanem vesnic verde-crud si sa radem impreuna de fosta romantza ‘as vrea iar anii tineretii si mintea mea de-acum’ .Si rupand zagazurile si lanturile conventiilor sociale si zburdand pe pajiste ca niste iezi tineri si adolescenti in inima, sa incercam sa ne aducem aminte de tanara si fermecatoarea iubire dintai ce ne-a ramas in minte doar ca o parere (de rau?).
Oare o viata de om sa nu fie de ajuns ca voi dandu-ne samantza de promisiune de iubire si viatza vesnica si noi gradinari destoinici plivind si udand, sa crestem si sa culegem (si sa muscam?)nectar parfum si fruct proaspat de iubire? Ca cine a muscat si a baut nu-I chip ca sa mai uite, si unde s-a dus iubirea cea fierbinte si carnoasa , ramane recunostiintza mainilor si guzelor si pantecului ce le-a aprins. Nu-I chip sa fie altfel ,orice mi-ati spune. Bine atunci sa spunem ca sunt si buruieni frumoase ,si dacii au fost agricultori destoinici dar au cam fost maturatzi de popoare migratoare care nu aveau in singe gradinariltul, e mai bine?
-Da da nu pentru noi
-Nici pentru noi
Si cam ce ati vrea afroditelor, acum cand s-au facut copii mari si au pornit pe drumul lor si cuibul este gol,ati vrea din nou sa fie, iarasi ca alta data nu? Sa piuie din nou prin casa si sa miroasa , iarasi a lapte si a piele cruda,si noi sa stam iar prosternati la piciorusele voastre de frumoase zeitati datatoare de viata, nu-I asa? Pentru ca abia acum am sti sa fim parinti cu adevarat, abia acum am sti cum se pretuieste timpul si viatza.Ha ha ha….Pai ar cadea guverne si s-ar lasa cu singe, cei tineri isi vor randul e timpul vietii lor.E timpul experimentarii , al exuberantzei al greselii si al risipei vietii lor.
Frumoase o sa ramaneti in sufletul si amintirea (noastra) ‘martorului vietii’ voastre pe care l-ati razgaiat cu iubirea cu rabdarea cu clipele vietii voastre. Frumusetea va ramane de nesters in ochii, in glasul, in gestul vostru tandru cald si mamaos, in ceaiul in fularul impletit in grija vpastra sa nu ne ia curentul, in iertarea tuturor prostiilor si arogantelor noastre pe care le-am faptuit si nu vom inceta sa le facem ,de copii mari ce-o sa ramanem. Cu drag

greenfield spunea...

@Petrisor, ai dreptate! Timpul lucreaza in felul lui...ireversibil!

Despre mine

Fotografia mea
Sunt un om obisnuit, dar cu pretentii.