Bunicul si florile de cires

Lotica, asa o alinta bunicul din Bucurestii Noi. Era un munte de om, cu o frunte lata, cu maini puternice, fierar de meserie. Topea metalul pana la incandescenta, il transforma in diverse forme ciudate si apoi arunca obiectul in galeata cu apa. Acesta se racea sfaraind…Uneori facea nituri, iar nepoata ii dadea tarcoale privind fascinata cum metalul se aprinde si se stinge.
Bunicul fusese pe front, luptase cand cu nemtii, cand impotriva lor, iar rusii cand ii erau prieteni, cand dusmani. Lotica nu prea intelegea aceste lucruri care se invarteau in capul ei micut de copil de patru ani. Intro zi bunicul a facut potcoave de cai ceea ce a starnit admiratia fetitei care nu se mai desprindea de-acolo din atelierul bunicului fierar.
Bunicii aveau o casa modesta facuta de bunicul cu mana lui si o gradina frumoasa cu multi pomi fructiferi si cu flori. Mai intai inflorea liliacul, apoi stanjeneii, crinii, margaretele, iasomia si trandafirii. Bunicul facuse bolta de vita de vie, avea ciresi, pruni, visini, corcodusi, un nuc batran.

In curte avea un put cu apa foarte gustoasa. Vara punea sticle de bautura la racit in galeata putului si o adancea in apa rece.
Copiii nu aveau voie sa umble singuri la put. Aceasta era regula numarul unu.
In curte era un leagan de metal cu scaunul de lemn, facut tot de bunicul. Copiii bunicului obisnuiau sa se dea nebuneste in leagan, adica sa se invarteasca de jur-imprejur…dar nepotii nu aveau voie sa faca acest lucru. Aceasta era regula numarul doi.
Nimeni nu avea voie sa manance fructe necoapte din copaci, nimeni nu avea voie sa vandalizeze copacii fara stirea bunicului. Aceasta era regula numarul trei.
In curtea casei exista o magazie cu dulapuri vechi in ale caror sertare se gaseau tot felul de minuni. Lotica era innebunita sa scotoceasca pe-acolo, dar bunicul nu era foarte incantat s-o lase sa se urce pe lazi si pe dulapuri nesupravegheata. Aceasta era regula numarul patru.
Beciul din bucatarie era o alta atractie pentru nepoti, dar atunci cand se tinea chepengul deschis pentru aerisire, imediat se instala o alta restrictie care de fapt era regula numarul cinci: copiii nu au voie singuri in beci.
Era frumos la bunici, dar era si militarie.
Intrun an cand ciresii incepusera sa se scuture si fructe mici aparusera prin copaci, nepotii au ramas cateva zile sa doarma la bunici. Parintii se mutau la bloc intrun alt cartier. Afara ploua si in gradina era mult noroi. Bunicul a plecat cu treburi, iar nepotii au dat iama prin ciresi noroindu-se pana-n dinti…la intoarcere bunicul s-a facut negru de suparare, iar nepotii nu stiau cum sa dispara mai repede de-acolo de rusine. Lotica n-a stiut niciodata daca bunicul i-a iertat…

In dupa-amiezele calduroase de vara

Imi place sa trag draperiile, sa fac umbra si racoare naturala. Sa-mi amintesc de copilaria cu hartie albastra in geam, cu umbrele jucand pe pereti, cu somnul obligatoriu de pranz, cand de fapt nu dormeam, dar ma prefaceam atat de bine incat mama n-a aflat adevarul decat mult mai tarziu de la mine.
Si-mi amintesc de vizitele la bunici sau la matusi in arsita verii. Apa rece scoasa direct din put, sau bauturile puse la rece in galeata putului si coborate in adancuri. O omleta cu cartofi prajiti, sau o salata de rosii cu castraveti, vinete coapte si ardei copti pe plita de-afara din curte mi se pareau adevarate delicatesuri.
Poate era viata mai simpla, sau eram noi altfel alcatuiti. Mancam afara la umbra copacilor si apoi intram in casa la siesta de dupa-amiaza, in racoarea umbroasa cu arome de lemn vechi, de levantica si busuioc. Copil fiind, stiam pe dinafara toate imaginile din tablourile, fotografiile, sau icoanele de pe pereti. Ce-as mai vrea sa reinvie acele momente, dar majoritatea personajelor din poveste nu mai sunt de mult timp printre noi cu cateva exceptii.